Când am crescut şi terminasem primii ani de
şcoalã, eu, cu cel mai bun prieten al meu,
colindam câmpuri şi dealuri, aveam de dus
lupte emoţionante cu forţele imaginare. Eram
fraţi de cruce şi purtam în mâini crengi.
Dar într-o zi, s-a întâmplat sã plouã şi a
trebuit sã stãm în casã. L-am adus pe Roger
acasã la mine. Stãteam în camera mea, şi
tocmai observam cât de neinteresante au
ajuns jucãriile pentru noi. Cum nu le mai
dãm nici o atenţie. Şi asta pentru cã în
vremea asta jucãriile sunt ieftine, simple
şi lipsite de importanţã. Pot fi aruncate cu
uşurinţã.
Am încercat sã ne jucãm atunci cu ele…tot
felul de maşinuţe…mici mari, uşoare…am fi
vrut una grea, dar nu gãsisem decât una micã
de plumb, care nu era coloratã ci era gri şi
forma ei era cam grosolanã. Nici mãcar Roger
care nu le cunoştea nu era prea pasionat.
Ne gândeam cã am crescut prea mari ca sã ne
mai atragã jucãriile; dar noi aveam nouã ani
şi bunicul spunea cã el şi cu prietenii lui
preţuiau jucãriile şi se jucau cu ele pânã
la vârsta de doisprezece ani.
Ei bine, pânã la urmã gãsisem un
pachet de cãrţi de joc. Şi am tot jucat pânã
obosisem. Şi din ilaritate ne aruncam cu
cãrţile în faţã, de se împrãştiaserã prin
toatã casa. Şi Roger îmi spunea: â€ŢAm fi
putut sã ne batem şi cu filele caietelor de
la şcoalã, la câte pagini am scris, am fi
putut avea mai multã muniţie decât toţi
popii, reginele şi valeţii." Şi pe atunci
doar râdeam. Pânã când sa oprit ploaia, şi
am ieşit sã pescuim în bãlţile de dupã
ploaie.
Şi într-o vacanţã am plecat la casa
bunicului. Era într-un oraş frumos, mai spre
munte. Şi cu toţii s-ar fi aşteptat sã
hãlãduim tatã ziua. Dar noi am descoperit o
camerã cu toate jucãriile bunicului. Şi când
am intrat acolo, deşi era foarte mult praf,
ne-am minunat. Cãci jucãriile bunicului
semãnau mai mult cu realitatea. Erau feţe
expresive şi vii ale clovnilor electrici
care stricaţi au încremenit cu gura
deschisã. Erau maşinuţe şi caleşti dintr-un
metal lucios de pe care sãrise culoarea sau
pe care era ruginã. Şi când a vãzut asta
Roger, a strigat: â€Ţ …Uite, zici cã e o
maşinã adevãratã din cimitirul de maşini."
Toate jucãriile, deşi unele fãcute stângaci,
purtau atâta seriozitate în ele, cã nu
puteai sã le iei în glumã. Şi-atunci mi-am
spus: "Uite, de-asta le-a pãstrat bunicul,
cã se vede cã nu mai poate sã se joace cu
ele; dar el le pãstreazã"
Şi pe furiş, eu cu Roger ne-am fãcut acolo
un loc secret; am curãţat fiecare jucãrie de
praf, am mãturat podeaua de lemn. Şi
petreceam ore jucându-ne, când cu cele
electrice care spre uimirea noastrã încã
mergeau, când cu corãbii, defapt adevãrate
machete de corãbii pe care parcã ne era
fricã sã le atingem. Şi ieşeam mai rar afarã
chiar dacã nu ploua.
La un moment dat a gãsit Roger o cutie cu
toate pachetele de cãrţi ale bunicului…erau
atât de multe cãrţi de joc, cã foile
caietelor noastre de la şcoalã nu ar putea
înlocui grosimea teancului cu cãrţi de joc.
Ne jucam des acolo…şi bunicul nu zicea
nimic. Ori ştia şi se prefãcea cã nu ştie,
ori chiar nu ştia nimic.
La un moment dat, am gãsit noi o
jucãrie mecanicã, o rãţuşcã ce se învârtea
în cerc, şi dacã nu o opreai nu se oprea
singurã. Se învârtea la infinit; şi o
numisem
Raţa-Naivã. Am aşteptat consternaţi în faţa
ei, ore sã se opreascã…şi chiar pãrãseam
camera şi când ne întorceam ea tot se
învârtea. Roger mã întreba din când în
când: "Doamne, se-nvârte ea, se-nvârte, dar
când o sã-şi dea seama?"
Roger stãtea lângã camera cu jucãrii
în faţa uşii, eu îi ţineam urechile, iar el
râdea cu obrajii lui plini şi rumeni
strigând: â€Ţtot se-aude!". Încercam sã-l fac
sã nu mai audã sunetul pe care-l scotea raţa
când se-nvârtea pe podea. De când o pusesem
prima oarã, de-atunci se-nvârtea, şi se-
auzea zgomotul ei pe parchetul de lemn. Eu
încercam sã-i astup lui Roger urechile
pentru cã auzind-o murea de râs zicând: â€Ţia
uite ce proastã e cã încã nu s-a oprit." Şi
râsul lui zgomotos putea sã-l scoale pe
bunicul care aţipise în sufragerie. Şi
ţinându-i urechile îl întrebam: â€Ţmai auzi?"
Şi el cu un scâncet înecat de toiul râsului
de-abia spunea: â€ŢDa"
Cât m-am chinuit cu el în noaptea aia sã-l
opresc din râs…nici eu nu mai ştiu, dar de
fiecare datã când ne aminteam, mai ales
seara, ne apuca râsul pe-amândoi şi Roger
zicea: â€ŢBine cã nu mai doarme bunicã-tu"
Şi într-o zi, când Roger era în
sufragerie, eu eram în camera cu jucãrii. Am
auzit vânzolealã la el în sufragerie, şi cum
m-a strigat; atunci de grabã am alergat şi
din greşealã am dat cu piciorul peste
rãţuşcã. Mã grãbeam şi nu am putut s-o aşez
la loc…aşa cã a rãmas cu picioarele-n sus.
Şi culmea era cã încã dãdea din picioare ca
şi cum u ar şti cã stã rãsturnatã. Ca şi cum
ar crede cã mai are podea sub picioare. M+am
amuzat şi am zis sã-i spun şi lui Roger şi
sã-l chem sã vadã dupã ce îmi spune el de ce
mã chemase.
Când am ieşit din camerã am trântit uşa
grãbit parcã lãsând în urmã aşteptarea şi
dorindu-mi sã mã-ntorc cât de repede.
Credeţi-mã cã aia a fost ultima datã
când am pus mâna pe clanţa camerei cu
jucãrii. Asta nu din propria mea voinţã,
cãci eu eram dornic sã mã-ntorc, ci pentru
cã viaţa m-a purtat aşa.
Atunci când am coborât în sufragerie, Roger
mi-a arãtat cã venise un unchi de-al lui pe
care noi îl îndrãgeam foarte mult şi care
era marinar. Venise sã ne ia într-o
cãlãtorie pe mare de câteva zile. Ne-am
fãcut bagajele pe loc în timp ce-l întrebam
despre o mulţime de lucruri nepuând sã ne
luãm ochii plini de admiraţie de la el. Mi-
am luat rãmas bun de la bunicu în grabã cãci
nici acum nu-mi aduc aminte ce i-am zis.
În excursia asta am vãzut multe, şi parcã am
uitat de tot restul vacanţei. Eu a trebuit
sã plec acasã dupã patru zile iar Roger a
rãmas cu unchiul lui. O perioadã mare de
timp nu ne-am vãzut…pânã am început şcoala…
Şi anul acesta şcolar ne-a dat multã bãtaie
de cap, mai ales cã erau multe competiţii şi
concursuri, iar noi ne-ntreceam mereu între
noi.
Dar în vacanţa asta Roger a plecat cu
unchiul lui, iar pãrinţii mei nu m-au lãsat
şi pe mine. Îmi scria Roger foarte des, şi-
mpãrtãşea cu mine toate bucuriile şi
nebuniile de-acolo; ba chiar mai mult, îmi
dãdea şi amãnunte tehnice ca sã-mi imaginez
mai bine. Mi-am petrecut foarte mult din
vacanţã citind şi scriind scrisori.
Deja începusem sã cresc şi apãreau multe
lucruri noi în viaţã. În vacanţã am mers iar
la casa bunicului din spre munte, dar Roger
nu a putut sã vinã. Întâmplarea face cã
stãtea acolo în gazdã o fatã cam de vârsta
mea. Şi m-am îndrãgostit atât de tare de ea…
nu fãceam decât sã o spionez, sã-ncerc sã-i
adresez vorbe, uneori chiar sã mã plimb cu
ea.
Când mã retrãgeam în camerã mã gândeam la ea…
îi scriam lui Roger scrisori lungi în care
îi descriam toate trãirile mele, toţi fiorii
pe care mi-i dãdea pãrul ei încârlionţat şi
lucios, faţa ei albã, obrajii ei roşii, care
odatã s-au înroşit din cauza mea. Eram nebun…
nici decum nu mi-am adus aminte de amãrâta
camerã cu jucãrii care cred cã încã pãstrase
presiunea de-atunci cu care am deschis uşa…
siguranţa de-atunci…cã mã voi întoarce…
Au trecut ani şi nu am mai vrut sã trec pe
la casa bunicului pentru cã ştiam cã iubirea
mea nu mai era acolo; nu suportam sã vãd
locul gol.
Nu am trecut mulţi ani pe-acolo,
pânã când m-am fãcut mare de tot şi am ajuns
scriitor şi director al unei edituri…Roger…
navighiazã. Doar el dintre noi doi a ajuns
navigator.
Deci vã zic cã de-abia acum mi-am
adus aminte de camera cu jucãrii; pentru cã
aţi descoperit-o voi doi şi m-aţi chemat
aici. Vã spun cã sunetul pe care-l auziţi
înãuntru şi vã sperie, nu e urmã de fantomã,
ci e sunetul Raţei-Naive care pânã acum,
dupã atâţia ani, încã dã din picioare, fãrã
sã ştie cã stã cu capu-n jos; ea crede cã se-
nvârte. Mã-ntreb, dacã a tot dat din
picioare, oare mai ştie care e stângul şi
care e dreptul? Cum sã ştie dacã nu ştie ce
e aer şi ce e podea? Şi dacã nu aş fi
rãsturnat-o atunci, oare câte mii de cercuri
ar fi fãcut? Cred cã mai mult de o mie de
mii de cercuri. Eh… acum nu-mi mai vine sã
apãs pe clanţã. Poate toatã aşteptarea
camerei cu jucãrii nici nu-mi mai recunoaşte
mâna. Şi mâna mea de copil nu mai poate fi
adusã înapoi, s-a pierdut pentru totdeauna.
Dar când aud sunetul rãţuştei, încã şi-acum
chiar cã mã pufneşte râsul! Voi doi?
Voi copii de ce nu râdeţi? Aşa or fi copii
acum, mai serioşi. Dar eu când aud sunetul
rãţuştei, vreau sã-l sun pe Roger şi sã-i
spun: â€ŢRoger, Raţa-Naivã încã nu şi-a dat
seama!" Şi sã-l aud prin telefon, cu un
scâncet înecat de râs, care de-abia sã
spunã: â€Ţda?"
â€ŢDa, Roger, Raţa-Naivã încã nu şi-a
dat seama!"
