Mă ghemuiesc în fiecare colţ de clipă,
smerită,
Picurată sacadat, în vidul de pe caldarâmul
vieţii,
Într-o ţară care devine tot mai singură şi
risipită,
Şi conştiinţa în nesigurul-obscur subsol al
probităţii.
Mitocănia, în palat este clamată inegalabilă
regină,
Maneaua aurită, triumfal deschide balul în
regat,
Bulă peste tot şi toate, în cap de pod ne-
ndrumă
Surâzător, că, în sfârşit, a devenit "
romanul împărat".
Disperarea mai are-n ea un sâmbur al
speranţei,
Disipată ca un abur împrăştiat de vânt, prin
cer…
Doamne, dezleagă şi îndreaptă cu harul
providenţei
Nodul Gordian, eşarfa neagră de pe ochi de
înger!
