Noaptea adoarme
Pe unde apucă:
Agăţată de-o creangă
Întinsă prin luncă,
Furişată în turlă,
Ghemuită pe-o treaptă,
Proptită de-o stâncă,
Legănată de-o apă,
Infinită în cer suspendată.
Dinspre miazănoapte
Foşnetul de şoapte,
Alunecând de pe creste
Începe să-adoarmă
Tot ce-ntâlneşte;
Se furişează
Spre tihnită odihnă,
Se prelinge în vale
Uşor amorţită,
Pârâul o îmbrăţişează
Cu susurul lui o vrăjeşte
O leagănă şi o răsfaţă,
Ea înghite nesăţioasă
Ultima umbră prelungă
De umilă salcie pletoasă,
Tristă şi neputincioasă.
Noaptea e vitregă, dar şi milostivă
Dăruind tuturor deopotrivă,
Perdea de pulbere-argintată
Şi ocrotire necondiţionată.
Atâtea taine se ascund
În tine noapte!
Dar şi mai multe taine
Dorm, în bolţile- nedescifrate!
04 Mai 2006
