De plumb,
paşi grei,
la geam se
ostoiesc;
cu mâna
destinului
trag sfoara
perdelei grele
de nori,
ce în fereastră,
cenuşii
se-ngrămădesc.
Soarele-aţipit,
brusc,...
se trezeşte,
ca o săgeată
prima rază
ţâşneşte,
mă îmbrăţişează,
cu atâta ... căldură!
că-mi topeşte
plumbul,
şi-l preschimbă
în aripi de înger,
albe şi pure.
Mă topesc
în albastru,
sunt totuna
cu cerul,
sunt propriul meu
astru,
simt cum în mine
se revarsă
ploaia de stele...
întreg
Universul.
O! Doamne,
bucuria speranţei
din nou,
pacea în suflet,
mi-aşterne!
14 Iunie 2006
Înapoi
|
