De mic copil, m-am simtit ciudat printre
oameni. Nu le-am înteles niciodatã zbaterile,
violenta, rãutãtile. Pe de altã parte, nici nu m-
am simtit în stare sã mã izolez. Le-am simtit
nevoia, am simtit nevoia de a fi printre ei,
alãturi de ei, dupã puterile mele.
Ce m-a împiedicat atâtia ani sã aleg o
altã cale?
O caracteristicã pe care am observat-o
deseori: Atunci când cuiva îi place o floare, o
rupe. Expresia eufemisticã este "Am cules
niste flori..."
A rupe o floare, este tot un act de
ucidere, de cruzime. De ce?
Si mie îmi plac foarte mult florile. Prefer
sã le admir însã acolo unde le descopãr.
Care ar fi avantajul?
Floarea nu moare. Nu moare "pentru cã
asa am vrut eu". Dacã nu o rup, va putea fi
admiratã pe tot parcursul vietii ei, de oricâti
oameni vor simti nevoia de a primi de la acea
floare, darul ei unic: frumusetea, delicatetea,
culoarea dar, mai ales, naturaletea.
Am început cu florile. Am început asa,
pentru cã, în viziunea mea, femeile sunt ca
florile: trebuie sã aducã în viata noastrã
frumusetea si delicatetea florilor.
Paradoxal, cu femeile ne purtãm la fel
ca si cu florile: le "rupem".
Dupã ce se ofilesc, le aruncãm. Uneori,
cu vazã cu tot... Vezi divorturile premature.
Vreau sã vã spun cã, în ciuda orgoliului
de specie al oamenilor, specia umanã NU este
singura specie inteligentã din Galaxie si cu
atât mai putin din Univers. Sunt multe alte
specii, chiar din aceeasi familie din care face
parte Omul-ca fiintã si structurã energeticã.
Foarte multe dintre fiintele din Galaxie,
au chiar aspect umanoid, foarte asemãnãtor
oamenilor de pe Pãmânt - Geea.
Pentru mine toate tãrile sunt Pãmântul
si eu iubesc Pãmântul si locuitorii lui. Totusi,
nu pot sã rezum întreg Universul la o singurã
planetã si la un singur biotop. E adevãrat,
Pãmântul poate fi o imagine la scarã micã a
întregului Univers; un arhetip, o schemã de
bazã.
Mi se pare straniu faptul cã cei mai multi
oameni au un mod de schematizare care în loc
sã elimine detaliile nesemnificative, eliminã
exact ceea ce ar trebui pãstrat: esenta.
Cum altfel ar putea fi explicatã lipsa de
integrare a omului, în propriul sãu mediu de
viatã?
Ceea ce am remarcat sistematic, este
enorma energie consumatã în a transforma
mediul de viatã, dupã reguli de cele mai multe
ori arbitrare. Extrem de rar, am putut observa
o preocupare realã pentru adaptare. De ce sã
constrângem mediul sã fie ce ne imaginãm noi
cã ar trebui si nu sã cãutãm solutii de a ne
adapta? Suntem chiar atât de atoate-stiutori?
Istoria omenirii ne aratã cu totul
altceva...
Am asistat timp de decenii la violente
inimaginabile, incalificabile si intolerabile,
sãvârsite de semenii nostri: poluare extremã.
Amintesc aici doar reziduurile radioactive. Apoi
rãzboaiele, dintre care "vedetele" sunt cele
douã mondiale. Dar nu sunt singurele.
Rãzboaiele pornite din divergente pe teme
confesionale, macinã si în clipa în care scriu o
mare parte din lume. Nu dau exemple. Sunt
prea multe stiri în mass-media care relateazã -
-- chiar cu lux de amãnunte --- astfel de stiri.
Prin contrast, existã douã fiinte pe care
le admir profund, tocmai pentru gradul lor
exceptional de adaptare la mediu: delfinii si
albinele.
Anii din urmã, ne-au fãcut sã
redescoperim aceste fiinte, alãturi de care
trãim pe planetã de milenii. Nu sunt singurul
care priveste aceste specii cu uimire si
admiratie. Cu toate acestea, putini sunt cei
care învatã mesajul simplu si elegant al
acestora: integrare si adaptare.
Am vãzut de curând un film pe care îl
consider exceptional: The Secret. Am
desoperit cu imensã bucurie strãdania unui
mare numãr de oameni, oameni adevãrati, de a
arãta lumii, fiecãrui om în parte si tuturor la un
loc, o cale cãtre reusitã, cãtre succes, cãtre
împlinire.
Am asteptat cred întreaga viatã acest
film. Abia dupã vizionarea acestui film, am
reusit sã mã simt, dupã decenii de vietuire,
PRINTRE OAMENI.
Existã atât de multe în Univers pentru
noi, pentru fiecare! Vreau sã cred cã ziua de
astãzi, este ceea ce am vistat eu sã fie lumea
în care trãiesc: un joc minunat al imaginatiei
creatoare, la care participã fiecare în felul sãu
propriu, cu bucurie, cu dãruire, cu încântare,
cu recunostintã si cu iubire.
De-a lungul anilor, am hrãnit multe vise.
Parte din ele sunt o realitate. Altele, asteaptã
încã sã investesc în ele energia minimã
necesarã pentru a face saltul cãtre
urmãtoarea etapã pe calea realizãrii,
materializãrii.
Niciodatã nu m-am putut împãca cu
ideea de izolare. Mi-au trebuit însã enorm de
multi ani din viatã, pentru a avea curajul sã-mi
schimb gândurile. Sã aleg acele gânduri care
sã-mi aducã bucurie, fericirea de a trãi.
Anul trecut, am fãcut un pas pe care mi
l-am dorit mult timp. Am început sã public pe
Internet. Atunci când am luat aceastã decizie,
am fost pus în situatia de a îmi înfrânge o
groazã enormã. Acum, dupã mai multe luni de
la debut, îmi dau seama cât de gresit am privit
lucrurile: îmi doream sã fiu printre oameni, asa
cum mi-am dorit întotdeauna, dar nu am reusit
sã gãsesc solutia. Ea exista, în mine, în jurul
meu, de ani si ani de zile. Astepta doar
momentul potrivit.
Stau si mã întreb acum, când totul e un
fapt împlinit, de ce oare nu dãm curs acelor
nevoi interioare care ne aduc cu adevãrat
ceea ce simtim nevoia sã avem?
Refuz sã cred cã avem nevoie de
foamete, rãzboaie, poluare, scandaluri. N-am
vãzut pe nimeni râzând în plin rãzboi. si chiar
dacã ar fi un astfel de caz, ar fi exceptia care
confirmã regula.
Am scris despre copilul din noi, despre
arta de a visa si despre alte lucruri a cãror
nevoie o simtim cu totii, dar cumva, nu le
acordãm importanta necesarã si ele în loc sã
devinã realitatea pe care ne-o dorim atât de
mult, rãmân la stadiu de vise. Frânturi ale unei
posibile realitãti, care pluteste ca o ceatã în
universurile noastre interioare, negãsindu-ne
dispusi sã-i acordãm acea fãrâmã de energie,
venitã din gândul nostru îndreptat zilnic cãtre
împlinire, fie si pentru câteva secunde.
Am revenit printre oameni, cu toate ale
mele: experente, ezitãri poticniri, succese,
lucruri mai mult sau mai putin banale, idei,
fapte, culori, cuvinte.
De ce m-am ascuns de voi? De ce ne
ascundem unii de altii, în ciuda nevoii imense
pe care o resimtim de a fi împreunã?
Multi dintre noi, îsi aratã rãnile,
strigându-si durerea cu disperare. Câti dintre
noi însã, au curajul de a visa frumos si de a da
viatã acestor vise frumoase prin scrisul lor?
Cred cã lucrul de care m-am temut cel
mai mult înainte de a veni printre voi cu scrisul
meu, nu a fost ideea esecului, ci intuitia durerii
pe care aveam sã o descopãr în jurul meu si
cãreia nu fusesem pregãtit sã îi fac fatã.
Marii medici ai omenirii însã, spun cã cel
mai eficient medicament în procesul vindecãrii,
este sã accepti starea ta curentã, apoi sã
începi sã-ti reconstruiesti sãnãtatea, pornind
de la felul în care gândesti despre tine si
despre cei din jur.
Am scris cândva despre libertatea de a
alege. Avem aceastã libertate. Cei mai multi
însã, ne amãgim cã alegem, adoptând în
realitate ideile altora despre lume.
Capacitatea de a visa. Am descoperit
cu mirare cã multi dintre noi am uitat sã
visãm. Multi dintre noi, sunt pradã unor
cosmaruri epuizante, pe care le alimenteazã
clipã de clipã: ziua, noaptea, la servici, acasã,
în parc, pe stradã, în concedii la munte sau la
mare...
Am revenit printre oameni. Mi-am propus
sã fac pentru mine si pentru oricine s-a
sãturat sã hrãneascã astfel de cosmaruri,
altfel de pasi. Nu detin si nimeni nu cred cã
poate detine Adevãrul Absolut. Putem însã sã
ne împãrtãsim visele frumoase. Sã scriem, sã
vorbim despre ele. Sã fim atât de preocupati
de ele, încât tot orizontul nostru sã fie inundat
de aceste preocupãri.
Atunci când în fata ochilor tãi se aflã
Soarele care rãsare din Mare, nimic din ceea
ce este întunecat nu se mai vede. Pentru cine
nu a vãzut niciodatã rãsãritul Soarelui de pe
mare, ceea ce spun eu, nu are o semnificatie
prea profundã. Pentru cine a gãsit în el
puterea de a se trezi la ora 2, pentru a pleca
pe mare, ceea ce spun eu aici, înseamnã cu
adevãrat ceva.
Aceasta este imaginea pe care vreau sã
mi-o pãstrez în suflet si în minte: Rãsãrit de
Soare pe Mare. Nu stiu câti vor fi de acord cu
mine si nici nu stiu câti vor zâmbi sarcastic
citind aceste rânduri. Pentru mine, este destul
sã stiu cã sunt câtiva care îsi doresc o lume a
luminii, a culorilor sclipitoare, a zâmbetului
omniprezent.
Mã aflu printre voi si fac acest gest de
a evoca ceea ce mie mi-a adus o bucurie
imensã, ori de câte ori am gãsit în mine
puterea de a o culege!
Cãutati si voi aceastã bucurie de a
culege ceea ce vã umple fiinta de bucurie, de
a trãi visul care vã împlineste! Nu vã irositi
energia în conflicte interioare sau exterioare si
nu filosofati pe tema întunericului. Cine se
gândeste, cine vorbeste prea mult despre
întuneric, uitã sã alerge sã prindã rãsãritul.
Aceastã energie a începutului, care ne sã
forta sã pãsim în luminã, sã ne bucurãm de noi
însine si de fiecare realizare.
