Acest articol, s-a nascut urmare a
interactiunii mele cu lumea literara şi din
nevoia de a fi eu însumi. Eu însumi şi nu
altcineva. Deşi scriu de peste 35 de ani,
deşi am fost sfatuit sa scriu, sa public,
admonestat ca nu scriu, n-am gasit în mine
curajul de a ma înfrunta pe mine însumi,
alegand ca arbitru publicul. Anul acesta
însa, m-am decis sa o fac.
Între primele rezultate ale aparitiei mele
în randul publiciştilor se numara pe de o
parte reactia mea la lucrarile unor
confrati, pe de alta parte, reactiile
confratilor la lucrarile mele. E un proces
natural de transformare --- Atentie! Nu o
confruntare! --- la care orice fiinta, sub o
forma sau alta, trebuie sa accepte sa se
supuna. E interactiunea cu mediul de viata,
dar exprimata printr-o forma particulara.
Ca rezultat al acestei interactiuni, am
cunoscut o serie de oameni, am citit o serie
de materiale publicate şi mi-am format o
serie de impresii. Unele corecte, unele
greşite.
Pentru ca îmi place sa fiu corect cu mine
însumi, dar mai ales cu cei din jur; pentru
ca în particular cei care m-au primit în ei,
în viata lor, şi printre ei citindu-ma, mi-
au acordat timpul lor şi deci şi
recunoaşterea lor, m-am hotarat sa scriu şi
despre asta.
Una dintre lucrarile publicate de mine,
"Copilul din noi", a ajuns sa fie foarte
citita, într-un timp foarte scurt de la
publicare. Aşa cum era şi normal, întalnirea
dintre cititori şi autor, a produs atat
impresii cat şi reactii. La fel s-a petrecut
şi cu mine: am citit unele materiale care m-
au impresionat într-un fel sau altul iar la
unele, chiar am reactionat. Despre aceste
reactii, unele manifestate altele nu, va voi
povesti aici.
Voi reproduce mai jos, o reactie a autoarei
(autorului???) Ciobanu Livia (Adrian Walter)
la "Copilul din noi":
"Copilul nu poate fi serios si responsabil.
"
"Nu ati explicat exact ce intelegeti prin . Iar faptul ca nu ati
vazut nici un copil jucindu-se "in bataie de
joc"...De copii ce leaga tinichele de coada
pisicilor si apoi le dau foc ati auzit? Si
nu au mai mult de sapte-opt ani. Iar un
copil nu poate fi si nevinovat si serios si
responsabil. Ce spuneti de faptul ca oamenii
invata din experienta? Personala sau traita
de cei de linga el? Mai ales copii. Iar daca
singurul model de comportament pe care il
vad zi de zi este al parintilor..."
(Nota: Lipsa diacriticelor apartine
autoarei/autorului. Nu mi-am permis sa
intervin asupra textului)
Prima reactie pe care am avut-o la titlul
comentariului, a fost: Cam sententioasa
afirmatie! Sa fi dat oare peste primul om
care le ştie pe toate? asta da noroc!
Am citit comentariul şi am început sa am
unele banuieli. Bun --- mi-am zis --- sa
vedem ce scrie, cum scrie. Pana la urma, un
comentariu, nu înseamna nimic. Sau, e pur şi
simplu, o reactie de moment. Oamenii fac şi
lucruri bune şi mai putin bune, adica:
evolueaza. Am gasit chiar într-o publicatie
un motto care sustine superb ideea aceasta:
"Numai mortii şi nebunii nu-şi schimba
opiniile". M-am apucat aşadar sa citesc:
"Neputinta", "Verdict: Crima?", "Pentru cine
bat clopotele?" Cand am ajuns aici mi-am
zis: "Ia uite, l-a citit pe Hemingway, asta
e bine, e chiar minunat! Sa vedem mai
departe...". Mai departe, a însemnat "Sensul
vietii in 25 de cuvinte". Am simtit ca ma
cuprinde o stare ciudata, pe care nu mi-am
dorit-o, dar mi-am spus ca trebuie sa merg
mai departe, ca nu am citit destul. Am dat
apoi peste "Eu sînt". M-am bucurat! Gata,
mi-am zis, acum o sa ma lamuresc! Am citit
şi parca totul s-a schimbat! Senzatia de
bajbaiala printr-o ceata cenuşie şi
amenintatoare, a disparut ca prin farmec şi
mi-am zis ca acum pot merge mai departe, ca
pericolul invizibil, a trecut.
Dar... am dat --- fatalitate? --- peste
"Roz şi Negru". Am citit şi brusc, am ştiut
ce se întampla cu mine: copilul din mine
plangea. Plangea în hohote iar eu priveam
consternat, dezorientat, pentru ca îl iubesc
foarte tare şi ma stradui cat pot sa nu-l
mai supar cum am facut-o pana nu demult. Nu
vreau sa-l mai supar, pentru ca între noi s-
a instalat pacea şi bucuria şi el îmi arata
mereu ba un apus de soare, ba o frunza abia
mjijita pe o crenguta, cu inconfundabilul ei
verde crud, care parca miroase a primavara
şi a betie de culori şi viata, ba o floare
care rasare minunat dintr-un manunchi de
frunze verde intens, ba un copil care rade
în bratele mamei lui şi uneori, îmi arata şi
cate un curcubeu...
---Iarta-ma! De ce plangi? N-am vrut sa te
supar, îi spun.
---Atunci de ce mai vrei sa continui sa
citeşti, n-ai înteles? Chiar nu poti sa faci
diferenta? Daca nu eşti în stare, atunci n-
am sa-ti mai arat nimic. Înseamna ca mi-am
pierdut timpul cu tine!
Am simtit atunci ca lacrimile lui curg pe
obrazul meu. Am simtit ca gasisem raspunsul,
dar refuzam sa îl accept:
Ciobanu Livia vede "Roz", dar a ales
"Negru".
Atunci am ştiut ca trebuie sa aleg. Ca
trebuie sa fac diferenta. Am ştiut ca pentru
mine, curcubeul, Soarele, Cerul albastru,
verdele padurii, sunt mai importante decat
"Negru".
Aşa încat, i-am raspuns lui Ciobanu Livia,
aşa:
"Draga Livia, îti multumesc pentru
comentariu. Am sa spun doar ca "Frumusetea e
în ochii privitorului". Nu pot împiedica pe
nimeni sa vada crime, jafuri, cruzimi,
violuri, aberatii de orice fel. Pot pe de
alta parte sa ma împiedic pe mine de la a le
vedea şi a le acorda şansa sa intre în
istorie, amintind de ele. Fiecare e liber sa
vada, sa scrie despre, sa imortalizeze ceea
ce crede ca îl face mai bogat şi mai
întelept. Eu prefer sa vad ceea ce e frumos.
Daca nu ti-a placut copilul meu, poti sa
alegi pe oricare altul, cred ca sunt destule
alternative. Una cel putin, mi-ai oferit-o
în comentariu. Succes în activitatea
literara!"
Şi acum, sa vorbim putin despre curcubeu.
Adica, despre un anume curcubeu. Curcubeul
despre care vreau eu sa spun doar cateva
cuvinte, se numeşte Zenobia. Unii, o cunosc
şi sub numele "Zeia Nob", dar mie îmi place
Zenobia. Zenobia, pentru ca îmi aduce aminte
de Vitoria Lipan, o romanca de-a noastra,
apriga tare. Ce mi-a placut la Vitoria, e ca
a ştiut sa aleaga. Tot asta mi-a placut şi
la Zenobia şi faptul ca mi-a placut mie,
poate nu înseamna mare lucru, dar place şi
altora. Dovada sta faptul ca poeziile ei
sunt citite şi chiar şi faptul ca un alt
material al meu foarte citit, este "De vorba
cu Zenobia". Pentru ca am spus acolo cum o
vad eu pe Zenobia, n-o sa reiau. Am sa spun
ceea ce n-am spus. N-am spus de exemplu, ca
Zenobia a construit un curcubeu de la
fereastra mea, la fereastra lui Petre Andrei
Flueraşu. Şi bine a facut. Şi îi multumesc
şi pe aceasta cale. Veti vedea de ce.
Petre, are multe materiale publicate. E
greu sa faci cunoştinta cu el, pentru ca nu
scrie "poezele" şi în general face destul de
multe, aşa încat, îti trebuie timp sa faci
cunoştinta cu el. Am citit cateva materiale
ale lui şi am ramas cu o stare de confuzie.
Sub influenta acestei stari, am scris şi un
comentariu, la "Conştientizarea iluziei":
"Credeam, speram ca tao înseamna şi o
optiune interioara, nu numai un pseudonim.
Iluzia înseamna perceptia directa a
Adevarului, filtrata de ratiune, mental, via
ego: Hara, Dantian, Manipura sau creierul
abdominal. Altfel, îmi place!!!"
Îmi place sa cred despre mine ca sunt un om
corect, ca sunt capabil sa-mi revizuiesc
continuu opiniile, în masura în care reuşesc
şi eu sa învat, sa evoluez.
I-am cerut la un moment dat Zenobiei
acordul pentru a-i publica unele materiale
într-un e-book pe care sper sa-l pot
materializa. În mesajul de raspuns, mi-a
spus despre "Arcada" lui Petre. Am cautat,
am gasit şi de ce sa ascund, mi-a placut
foarte tare. Poate ca nu toate materialele
sunt materiale deosebite, dar e un proiect
materializat, un proiect care se adauga la
averea, la zestrea acestui neam şi ştiu ce
înseamna munca de tehnoredactare, adunarea
unor materiale şi publicarea lor. Am facut
eu însumi vreo trei reviste, începand de la
culesul textului, apoi machetarea, grafica,
filmele tipo şi terminand cu alergatul la
tipografie dupa comanda şi corecturile
necesare. Ştiu ca nu înseamna mare lucru, nu
au fost cine ştie ce, dar am învatat paşii
şi ştiu acum ce înseamna "Arcada" vazuta din
culise, nu din sala, stand comod pe un
scaun, fie el şi în randul întai.
Dupa ce mi-am dat jos de pe Net "Arcada",
am început sa citesc. Deocamdata, mai în
fuga. Pe urma, am simtit nevoia sa revin la
pagina lui Petre şi am dat peste "Compendiul
filosofiei orientale" şi respectiv "Despre
om şi libertate".
Dupa ce le-am citit, s-a facut lumina: Mi-
am dat seama ca greşisem undeva. Uitasem ca
la 20 de ani, cam tot aşa scriam şi eu în
jurnalul meu; ca şi eu încercam sa-mi
clarific optiunile scriind şi atunci mi-am
zis: Ce ar fi scris Petre, daca ar fi citit
materialele mele de atunci? Şi am ştiut ca
ar fi fost probabil la fel de contrariat de
cautarile mele, pe cat de contrariat am fost
eu. De fapt, mi-am dat seama ca eu îi ceream
sa fie "Tao", un Tao definitiv. Dar ce e
definitiv? Ce conteaza oare mai mult:
ezitarile, sau alegerea pe care o faci? Cand
am înteles ca Petre a ales şi ca de fapt el
asta voia sa ne spuna, ca a ales, atunci mi-
am dat seama ca trebuie sa mai scriu un
comentariu. Un comentariu din care sa reiasa
ca am înteles ca a ales, ca îmi place
alegerea lui şi ca vreau sa fiu alaturi de
el şi nu numai de el, atît cat pot. Adica:
trebuie sa fac diferenta.
