Cand ti-am citit primele poezii, mi-am
spus: "Ce plans straniu...".
Desi acest plans îmi era foarte cunoscut,
în primele clipe, nu mi-am dat seama ce se
petrece; apropape ca nu l-am recunoscut.
Poate surpriza întalnirii?
Exista multe feluri de a plange. Unii,
plang în hohote, se zbuciuma, tipa, doar-
doar vor fi bagati în seama de cineva. Odata
observati, plansetele, zbuciumul si tipetele
devin isterice, lasand sa se observe în
dosul lor satisfactia proto-hominidului de a
fi obtinut înca o "victorie": Marea lui mare
nenorocire, e acum nenorocirea tuturor. Asta
da "victorie"!...
Exista pe urma, un altfel de plans. Un
plans mut aproape, în care doar se vad
lacrimile. Uneori cate o respiratie din
strafunduri mai tradeaza efortul fiintei de
a nu se pravali în abisuri.
Exista însa si un plans special, unul
foarte straniu. Putini îl înteleg, pentru ca
lacrimile curg de parca n-ar curge, vin de
undeva de foarte departe si parca totusi n-
ar veni, dintr-un loc aflat la mare
adancime; au în ele si foc si gheata si
dulce si amar. Nu e nevoie sa le vezi si de
multe ori, nici nu se pot vedea: cine le-a
simtit vreodata în a sa existenta, nu le mai
uita, chiar daca vrea. Uneori, aceste
lacrimi, se ascund sub un zambet discret,
enigmatic, un fel de avertisment extrem de
cald si elegant, o atentionare discreta si
totusi de o fermitate strivitoare, in ciuda
tacerii si a linistii care o îmbraca. Ar
putea oare aceste perceptii sa capete forma
unor cuvinte? Nu pot decat sa încerc sa fac
asta.
Mi-am dat seama abia dupa ce am citit "O
fereastra" si "Ramas bun", ca nelinistea
care ma cuprinsese era ceva cunoscut.
Cunoscut dinauntrul meu; era si bucurie si
durere; era bucuria de a gasi pe cineva care
stie sa stea în bataia vanturilor pentru a
spune calatorilor rataciti "pe aici, nu pe
acolo!", era ceea ce mi se întampla atunci
cand întalnesc pe cineva care ma loveste; nu
ma loveste pentru ca as fi gresit eu, ci
pentru ca i se pare lui ca soarta mea ar fi
mai buna decat a lui sau, pur si simplu,
pentru ca nu are habar ca o parte din fiinta
mea, se afla lipita de el si în loc sa calce
atent, se loveste. Se loveste cumva în acel
loc în care sunt eu îngemanat cu el. Într-o
astfel de situatie, daca simt ca fiinta
aceasta greseste pentru ca înca nu a avut
ocazia sa învete, simt si o anume durere.
Durerea cunoasterii drumului care urmeaza sa
vina; durerea pentru loviturile si durerile
pe care le va suporta, pe care poate va
trebui sa le suportam împreuna, pentru a
învata ca trebuie sa simti, sa simti totul,
totul, înauntrul tau... Sa simti, nu sa te
gandesti ca simti. Uneori, cand simt ca
pragul dintre insensibilitate si
sensibilitate începe sa se destrame, ca mai
e putin, foarte putin, îmi îngadui sa plang,
plansul acesta fiind o modalitate nonverbala
de expresie pentru a spune "nu mai fa asta,
pentru ca ma doare. As putea sa te lovesc,
sa fac la fel ca tine sau chiar mult mai
tare, dar nu o voi face, pentru ca nu vreau;
pentru ca vreau sa te iubesc. si daca te
iubesc, atunci nu pot sa te lovesc: ar fi un
nonsens; dar vezi tu, acum ce faci, ma doare
si ma obosesti peste masura. Daca vei
continua asa, nu am ce sa fac, am sa plec si
am sa te las sa te ranesti singur. Poate ca
într-o zi, daca viata îmi va mai îngadui, ma
voi întoarce. N-ar fi însa pacat sa pierdem
atat timp?
Zenobia, ne întrebi la un moment dat: "Ce e
fericirea?" si "
fericita?> sau si pe voi întrebarea asta va
doare?"
Eu cred ca exista mai multe raspunsuri la
aceste întrebari. Unele, le-ai oferit chiar
în "O întrebare". Dar unul din raspunsuri,
unul foarte interesant, o provocare chiar la
a cauta mai mult, ni l-ai dat în "Tu lasa în
zid o usa/ sau doar o fereasta/ deschisa.
Atat." Ceea ce conteaza, nu este zidul, ci
deschiderea. Stanislaw Lem spunea în al sau
"Solaris", ca nu exista întrebari, exista
doar alegeri. Oracolul din "The Matrix" pe
de alta parte, ne spunea ca nu mergem în
locurile speciale pentru a face alegeri, ci
doar pentru a afla de ce le-am facut deja.
La fel cu fereastra: putem alege un zid orb,
putem însa alege la fel de bine unul cu
fereastra si chiar mai bine, unul cu usa si
fereastra. Depinde însa de fiecare alegerea.
Tu însa, lasa-ne fereastra deschisa, ca semn
al bunavointei si al rabdarii tale. Cei care
vor prefera zidurile oarbe, poate înca nu au
crescut destul. Uneori vanturile ratacite,
s-ar putea sa loveasca în fereastra ta ---
si chiar am vazut ca unele pale de vant
rebele mai lovesc în ea --- dar atunci cand
se întampla, fa-te ca nu observi. Asa cum
vin, asa se vor duce. Fereastra ta însa,
ramane. E asemeni fantanii aflata în desert,
cea din "Citadela" lui Saint-Exupery:
garantia ca drumul poate fi continuat. Nu
conteaza daca fantana e secata, conteaza ca
simpla ei existenta, fie ea si virtuala, e o
linie de forta care te împinge sa cauti,
care mentine ordinea interioara si rostul
drumului. Atunci cand cineva însa darama
fantana, chiar daca ea nu e secata, sensul
fantanii se pierde si la fel cel al
desertului. Ruinele nu genereaza coeziune,
forta, ci doar moliciunea si implacabilul
descompunerii, al transformarii în curs, în
care materia si energia înca nu au un sens -
--exceptandu-l pe cel al trecerii de la un
stadiu la altul. Trecerea este si ea
necesara, dar ea este pretul devenirii si nu
tinta.
si pentru ca am ajuns la trecere, îmi place
sa cred ca nu esti singura care a descoperit
ca unul din cele mai frumoase cadouri, este
"tacere în doi". Tacerea, asa cum este ea
înteleasa în mod obisnuit, daca e pusa cu
adevarat în practica, începe sa devina.
Procesul devenirii ei, scoate la suprafata
din strafundurile fiintei noastre, arta
vorbirii Limbii Universale. Acea Limba care
ne duce la a ne întelege cu leii si tigrii,
cu pietrele si cu gazele, cu norii si cu
cerul si în sfarsit, cu noi, noi oamenii.
Fara vorbe. Direct. Limba pe care timp de
secole n-am mai "vorbit-o", prinsi fiind noi
de vasta admiratie a maretului homo-sapiens,
descoperindu-se pe sine un mare demiurg.
Asta pana în ziua cand, marele demiurg,
scapat ca prin minune cu viata din
prabusirea unui avion, iese dintre bucatile
de metal contorsionate si descopera ca afara
e frig si trebuie facut focul, cu... doua
lemne... Nu cu aprinzatorul electronic, cu
cuart, eventual comandat de la computerul de
acasa... Nu. Cu doua lemne sau cu doua
pietre din cremene si o bucata de iasca. si
iata criza: de unde pietre, de unde iasca?
Dar pe cine sa întrebi? Candva, de mult de
tot, stiam sa vorbim cu toate si toate ne
stateau alaturi. Între timp însa...
Dupa ce ti-am mai citit alte cateva poezii,
mi-am spus: Trebuie neaparat sa fac rost de
o prastie buna, tare, sa pot arunca cu ea un
avion mare de hatie, pe care sa desenez un
curcubeu, mare cat coala, ba chiar mai mare,
si sa ti-l azvarlu cu prastia prin
fereastra, înainte sa apuci sa o închizi.
Apoi am mai reflectat si mi-am dat seama ca
e complicat si inutil cu prastia. Ca prastia
e de fapt o reminiscenta a Legii Talionului.
Ca e mult mai simplu sa zidesc un curcubeu
de la fereastra mea la a ta. Asa, sigur n-o
s-o mai poti închide.
Spune-mi Zenobia, o s-o mai închizi?
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Fereastra va ramine fireste deschisa si de acum incolo voi incerca sa trimit in lume mai multe zimbete muiate-n curcubeu …
