PICATURA DE IUBIRE
Aprilie 2005 - August 2006, Editia III, revazuta si adaugita
Am trecut si trec printr-o perioada extrem de dificila a existentei mele.
În tot acest peisaj sumbru care a fost existenta mea din ultimii ani, am vazut acum cateva zile, lumina orbitoare a Soarelui.
O femeie. Nu conteaza cine, conteaza ce.
Nu o cunosc. stiu doar ca este încasatoare la Electrica, la casieria informatizata la care îmi platesc eu curentul consumat.
M-am dus într-o zi sa-mi platesc factura curenta. Am platit la aceasta fata. Ceea ce povestesc eu, nu are nimic extraordinar în sine. Ceva banal, comun, ceva "de toata ziua".
Ceea ce este extraordinar, este faptul ca între mine si aceasta femeie, s-a petrecut ceea ce poate se petrece de mii, milioane de ori în viata noastra si nu remarcam.
--- Ati terminat serviciul si ati venit?
--- Nu... Serviciul meu e mai deosebit. Începe cand e nevoie si se termina cand se poate...
Doua replici aparent banale. Ceea ce este extraordinar însa, nu poate fi descris în cuvinte. Zambetul extraordinar cu care m-a întampinat, lumina de pe fata ei, din vocea ei, lumina care, pentru cateva clipe a radiat din fiinta ei, o lumina orbitoare, pura, blanda, linistitoare, datatoare de pace, lumina care m-a urmarit de atunci pana acum.
Vreau sa pastrez aceasta lumina în fiinta mea si s-o duc cu mine, oriunde ma voi afla si dincolo de mormant.
Astazi, am înteles ca ca aceasta lumina, este de fapt Dumnezeu. Este Iubirea Pura.
Aceasta femeie, mi-a daruit din fiinta ei, o particica mica, de cateva secunde.
Cateva secunde care de atunci încoace, mi-au schimbat mocirla în care ma balaceam înauntrul meu, într-o zi însorita, care tine de atunci si continua.
Asta înseamna cu siguranta Dumnezeu.
De cate ori n-am trecut orb pe langa Dumnezeu?
De cate ori am plans de dorul Lui si am trecut pe langa El fara sa stiu, fara sa-L observ macar?
Ce înseamna oare pacatul? Nu cumva pacatul înseamna sa treci pe langa aceste clipe de iubire si sa te vaiti ca nu te iubeste nimeni?
Aceste clipe pe care le putem gasi oriunde si pe care daca le adunam într-un tot, pot deveni minute, ore zile, luni, ani si în final, o viata de om. O viata de om traita în Iubire. Cu Dumnezeu, si prin Dumnezeu.
Atunci cand vine la mine un caine, ma priveste în ochi si da din coada, ma iubeste. Cateva clipe. În aceste cateva clipe, Dumnezeu este pentru mine, acel caine!
Atunci cand o pisica se freaca de piciorul meu, ma iubeste. si Dumnezeu este acea pisica.
Atunci cand înmugureste un pom, ma iubeste pentru ca mi se daruieste sub forma spectacolului fantastic al renasterii. Iar Dumnezeu este mugurele.
Atunci cand un copil îmi zambeste, acel copil ma iubeste si Dumnezeu este acel copil.
Atunci cand Soarele rasare, scaldand în lumina lui de aur totul, Soarele ma iubeste si Dumnezeu mi se arata ca fiind Soarele.
Atunci cand Soarele apune, colorand orizontul într-un fel naucitor, Soarele si Cerul ma iubesc, si Dumnezeu este Cerul îngemanat cu Soarele .
Atunci cand apare Curcubeul si arcul acesta de lumina extraordinara si prin frumusete si prin raritate mi se arata, Dumnezeu este Curcubeul.
Atunci cand o femeie îmi daruieste un zambet din toata fiinta ei, acea femeie ma iubeste si Dumnezeu este acea femeie.
Zambetul mi l-a daruit si nu mi-l mai poate lua nimeni înapoi. Indiferent cine e, valoarea zambetului ramane neschimbata.
Vreau sa învat sa adun fiecare picatura de iubire care mi se ofera. Cu timpul se va aduna o adevarata avere.
Singura avere adevarata: Iubirea.
Poate ca astfel, cautand clipele de iubire care se irosesc pe langa noi pentru ca trecem pe langa ele fara sa le constientizam, culegandu-le pe cele pe langa care au trecut ceilalti fara sa le observe, voi învata sa recunosc din ce în ce mai multe dintre ele. Astfel, capatand experienta, voi învata eu însumi sa daruiesc celor din jur clipe, picaturi de iubire. Poate ca la început va fi foarte greu, dar cu timpul voi învata cu siguranta sa daruiesc din ce în ce mai mult. Cred ca încep sa înteleg unde am gresit de-a lungul anilor. Atunci cand am început sa daruiesc, nu stiam cum trebuie sa daruiesti fiecaruia în parte. Nici acum nu cred ca stiu, dar am început sa observ ca unii oameni pot primi mai mult, altii mai putin. Cand am descoperit acest detaliu, am crezut ca am gasit solutia unei probleme: Trebuie sa-i dai fiecaruia cu masura, altfel e risipa, ori risipa e un pacat.
Am crezut apoi o vreme --- dupa ce am descoperit ca unora prea multa dragoste le dauneaza --- ca trebuie sa învat sa dau cu masura. Ceva însa, înauntrul meu, se opunea acestei solutii. De ce cu masura?
S-a întamplat însa de curand--- si sunt convins ca nu accidental --- s-a întamplat deci sa întalnesc o fiinta care a stiut sa-mi explice foarte simplu, ca de fapt, nu trebuie sa dramuiesc. Am înteles atunci ca de fapt, ceea ce credeam eu ca este o solutie, ar putea fi exprimat cam asa: sa tintesti spre cineva, ca si cum ai trage o sageata. Am folosit aceasta imagine, pentru ca este cea mai sugestiva: daca arunci spre cineva, orice, inclusiv dragoste, poate avea efectul unei arme; poate rani sau chiar ucide.
Exista multe leacuri, pentru multe rani. Luate în doze prea mari însa, nu mai vindeca ci agraveaza boala.
Abia acum încep sa-mi dau seama ca Dragostea, atunci cand simti nevoia sa o manifesti, trebuie sa fie asemeni unei fantani: o cladesti, undeva la marginea drumului, departe de orice asezare, în acel loc în care calatorul ostenit si însetat are nevoie de ea. Daca va ajunge la fantana unul caruia nu-i e sete, poate nu o va observa; dar un calator însetat, se va opri sigur si nu e firesc sa-l opresti sa-si potoleasca setea, oricum ar fi ea; maio mare sau mai mica. Fiecaruia trebuie sa-i lasi posibilitatea de a lua atat cat are nevoie.
Nu cred ca trebuie sa te închizi si sa nu mai daruiesti, dar îi daruiesti fiecaruia cat poate duce, nu mai mult si nu stabilisti tu ce, cat si cui. Daruiesti pur si simplu.
Aici am gresit eu foarte mult. M-am risipit în relatii cu oameni care nu aveau posibilitatea sa primeasca mai mult si m-am înselat singur crezand ca se poate. Cand m-am simtit ranit, n-am înteles ca nu cel care m-a ranit e vinovat ci eu, ca m-am risipit. De fapt, în realitate, m-am ranit singur, provocandu-mi o hemoragie de Iubire, insistand fara rost într-o directie gresita. Simteam si simt înauntrul meu ca toti avem nevoie de Iubire. Am simtit asta de mic copil. Poate acesta a fost unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru mine. M-am înselat însa crezand ca iubirea e altfel decat toate celelalte în privinta dozei. Mi-am închipuit gresit ca oricat i-ai darui unui om, nu e destul. Oricata iubire ai darui, nu e destul. Acest lucru este perfect adevarat, dar aici mai este un amanunt critic: TOATE LA TIMPUL LOR.
Oricata iubire îi daruiesti cuiva, nu e prea multa, cu o singura conditie: ca omul sa simta ca primeste si sa traiasca fericirea pe care ti-o da Iubirea. Daca omul este iubit si nu simte fericirea de a fi iubit, înseamna ca doza e prea mare si ca ai irosit ceva ce pentru altcineva înseamna VIATA. Înseamna ca e prea mic spiritual ca sa poata absorbi mai multa Iubire. În aceasta situatie, nu trebuie sa te încapatanezi în vreun fel oarecare, sa-l constrangi în vreun fel oarecare. Asa cum un copil mananca mult mai putin decat un adult, un suflet foarte tanar, are nevoie de doze mici de Iubire. Altfel, este coplesit si strivit si asta produce reactia de respingere. Nimanui nu-i place sa fie sufocat în nici un fel. Aici am gresit a doua oara, desi mi s-a atras atentia de nenumarate ori.
Am facut prin urmare doua mari greseli:
---> Am trecut pe langa izvoarele iubirii, din care picura picatura cu picatura iubirea, cautand un ocean de iubire în care sa ma scufund. N-am înteles ca nici eu nu sunt pregatit pentru a ma îneca în Iubire.
---> Am irosit multa Iubire în directii în care era nevoie de mult mai putina si nu am daruit nimic, acolo unde ar fi fost nevoie de mult mai putin.
Abia acum, am început sa descopar picaturile de Iubire care se afla pretutindeni în jurul meu si nu numai al meu, ci al nostru al tuturor. Acum, trebuie sa învat sa adun aceste picaturi si sa le transform în acumulare de Iubire, într-o rezerva de Iubire. Apoi, sa învat sa daruiesc si eu, fara însa sa urmaresc ceva anume. Apoi daca cumva obosesc, sa încep sa pun pun la loc, tot din picaturile din jurul meu iar cand rezerva s-a completat, sa daruiesc din nou, si tot asa.
Mai departe, trebuie sa învat sa descopar micile izvoare si ochiurile de iubire, din care sa beau atunci cand sunt însetat si sa daruiesc celor care pot primi mai mult; sa nu uit sa las si eu în urma mea picaturi, pe care sa le gaseasca altii, care vin din urma, ca si mine nu cu mult timp în urma. Trebuie sa descopar paraiele si lacurile de Iubire, din care sa beau si mai mult, pentru a darui si mai mult, pentru a lasa celor care vin pe acelasi drum, pana cand voi deveni eu însumi un astfel de izvor, apoi un parau, un rau, un fluviu si poate, într-o zi a acestei vieti, voi deveni una cu Nesfarsitul Ocean de Iubire care este Dumnezeu.
De fapt, ceea ce trebuie sa învat este sa descopar si sa primesc ceea ce mi se ofera si sa ofer si eu la randul meu. Dar nu la întamplare, ci cu grija, sa nu fac rau, din dorinta de a face bine.
Dar toate au un început. Acum, trebuie sa fac un pas important: sa ma lamuresc pana unde pot merge, ce stiu, ce nu stiu, cat de departe merge puterea mea de a descoperi, de a oferi. Mai aproape? Mai departe? Cat de aproape sau cat de departe?
Trebuie sa aflu despre mine cat anume stiu, daca stiu sa recunosc picaturile, ochiurile izvoarele, paraiele, cat pot eu sa ofer, cat ajunge si cum acolo unde împrastii...
Asta înseamna sa am curajul sa întreb si sa încerc si puterea sa accept ca am gresit, daca am gresit.
Daca am dat peste un rau de iubire, care curge pentru mine, care ma asteapta doar sa-l recunosc si sa-l accept, trebuie sa stiu sa recunosc asta si nu sunt sigur ca ma pricep înca. Poate ca aceste ultime zile de august 2006, m-au adus cu un pas înainte fata de momentul cand am început descrierea acesui drum, numit "Picatura de Iubire". Mai am multe de învatat. Pe de alta parte, daca nu încerc de fiecare data cand se iveste ocazia, de unde pot afla peste ce am dat? Daca m-am înselat sau nu? Învatatura vine din experienta, din practica.
Am facut unele greseli pentru ca am refuzat sa clarific situatiile în care am descoperit ceva si nu am înteles semnificatiile. M-am atasat de unele persoane si n-am înteles exact ca ceea ce puteam primi, mi s-a dat. Am vrut mai mult si nu mi-am dat seama ca trebuie sa-mi continui drumul. Ma simteam bine amagindu-ma ca mai e ceva, ca mai pot obtine ceva.
Într-o clipa de nebunie, de orbire, am crezut ca e destul sa vreau eu mai mult ca sa capat. Cand clarificarea a venit, nu am fost pregatit sa primesc un adevar, ci voiam ca adevarul meu sa fie al tuturor. Aici am gresit.
Au fost oameni care au facut pentru mine foarte mult: mi-au aratat Calea pe care trebuie sa merg. Unii într-un fel, altii în alt fel. Fiecare dupa cat a putut sa-mi ofere si a fost oricum foarte mult. Eu însa mi-am închipuit în nesabuinta mea, ca trebuie sa raman legat de ei, ca fara ei nu pot merge mai departe. Leacul a fost de fiecare data amar si m-am chircit de durere. Am cazut brusc din slavile Cerului, într-un hau negru, datorita faptului ca am refuzat o clarificare. si în acele clipe, m-am simtit singur si parasit.
Anul 2006 însa, pare sa schimbe ceva în acest peisaj al cautarilor. Sa fi gasit oare primul izvor? S-ar parea ca da.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Am recitit "picatura de iubire"... foarte rar mi-a fost dat sa intilnesc persoane atit de sincere si deschise. Dupa lecturarea textelor tale raman mereu cu o senzatie de suflet-nud.
In picturi, fotografii sau sculpturi nudurile sunt fascinante si mie-mi pare ca exprima o anumita siguranta si inabordabilitate. In textele tale, aceasta senzatie de suflet-nud e insasi esenta vulnerabilitatii.
Cu toata trecerea in revista a greselilor pe care tu crezi ca le-ai facut eu cred ca deschiderea ta fara rezerve e nativa si fara leac precum si o sursa inepuizabila de suferinta. Nu-mi imaginez cum ar arata lumea in care
toti oamenii ar fi sinceri, deschisi, FARA REZERVE…Probabil nu-si imagineaza nimeni altfel s-ar fi facut macar un s.f.pe tema asta.Dar o lume asa cum o stim, in care exista si oameni ca tine este cu siguranta mai calda.:)
Rezonez si eu la asemenea picaturi de iubire.. Dar a darui iubire nu presupune din punctul meu de vedere o contabilizarea gen:cind? cita?cui? de ce? si nici concluzia irosirii ei.Acolo unde spui "Dumnezeu mi se arata sub masca…" eu as schimba cuvintul '’m
