GANDURILE
Februarie 2003 - Iulie 2006, Editia II revazuta si adaugita.
De multe ori m-am simtit strivit de greutatile momentului, de tot felul de treburi mai marunte sau mai mari, adunate intr-o perioada de timp si care intr-o zi m-au facut sa ma simt pe un drum infundat. Am cautat de multe ori explicatia a ceea ce se intampla inauntrul meu si care este legatura dintre invalmaseala dinauntru si ceea ce se petrece in afara mea.
La un moment dat, am avut o imagine foarte plastica. O imagine care reda foarte bine ceea ce se intampla inauntru.
Chestia asta cu gandurile, o asociez cu o colcaiala de viermi: o multime de ganduri, care se agita in mintea mea, producandu-mi o stare de confuzie si de agitatie.
Mult timp m-am intrebat cum pot face sa scap de aceasta stare care ma zvarle intr-o ciudata amorteala, un straniu abandon a tot si toate, ceva greu definibil si care ma duce cu gandul la "Greata" lui Jean Paul Sartre.
intr-o buna zi insa, intr-o astfel de stare fiind, m-am apucat sa scriu despre aceasta stare. Atunci cred ca am facut un prim pas inainte. Desi nu mi-am dat seama exact ce se intampla cu mine, dupa ce am obosit scriind, m-am simtit usurat, eliberat. Senzatia este asemanatoare aceleia pe care multi o traim atunci cand vara, cerul se intuneca, devenind cenusiu-albastrui, acea culoare a plumbului, atat de intalnita la Bacovia, incat multi ii spun "Bacoviana". Atunci toti traim o stare nelamurita, apasatoare, toropitoare, care parca ne scurge si de ultimul strop de energie, lasandu-ne fara vlaga, sleiti si dezorientati. Apoi, vine furtuna. Nu stiu de ce, dar imi place sa ascult tunetele si sa admir fulgerele. Mi s-a intamplat de multe ori sa ies afara dupa ce furtuna s-a dezlantuit, sa stau sub siroaiele de apa care se pravaleau din ceruri, ud pana la piele, fara sa-mi pese ca sunt ud si ca apa continua sa curga peste mine. si acum mi se intampla. Dupa ce furtuna se linisteste, Soarele incepe sa rasara in crampeie dintre norii zdrentuiti, asemeni razelor unor imense proiectoare celeste, indreptate catre aceasta imensa scena, a acestui imens Teatru numit Pamant, scaldand parca cu o ploaie de aur imprejurimile. Atunci ma cuprinde un sentiment straniu si am senzatia ca am fost proiectat intr-o lume ireala si magnifica, asemanatoare lumilor pline de mistere si de o viata magica si captivanta, ale lui Jules Verne. in astfel de clipe, am senzatia ca toata negura din interior a fost spalata, imprastiata de suvoaiele de apa din timpul furtunii si simt in aer mirosul indescriptibil al Vietii, cu cele trei componente mari ale ei: Nasterea, Devenirea si Transformarea, Fructificarea finala, totul intr-un amestec magic pe care nu-l poti cuprinde in cuvinte, dar il poti simti.
Am descoperit astfel intr-o buna zi ca atunci cand scriu, se petrece cu mine ceva asemanator cu ceea ce se intampla cand ies afara in timpul furtunii si imi ridic ochii catre Cer, printre suvoaiele de apa care cad peste mine.
Aceasta descoperire n-a venit insa dintr-o data. N-am vazut si nu am simtit constient de prima data aceasta forma de eliberare, de daruire, de imprastiere prin Iubire catre toti si toate, aceasta imprastiere catre ceilalti care in loc sa te saraceasca, te imbogateste si te imbata parca, iti da putere sa mergi mai departe.
De multe ori am scris in astfel de stari, am trait undeva la nivel subconstient sau poate chiar inconstient eliberarea, starea de daruire dar nu am reusit sa inteleg, sa ma inteleg.
A fost poate nevoie sa ma intalnesc cu aceasta fiinta extraordinara numita Monica Visan, pentru ca ceva sa se schimbe inauntrul meu, ceva sa se destrame pentru a face loc adevarului launtric spre constient. Cred ca abia dupa aceasta intalnire am inteles ca am nevoie sa scriu pentru mine si pentru a ma oferi celor din jur. Ca darul pe care mi l-a harazit Dumnezeu, nu e numai pentru mine, e si pentru cei care au nevoie de el. Pentru cei care au nevoie sa vada drumul pe care l-am parcurs eu si l-au parcurs si altii; ce decizii au fost luate si ce rezultate s-au obtinut. si eu am simtit de nenumarate ori nevoia aceasta si nu intotdeauna am gasit ceea ce cautam, desi s-au scris milioane, daca nu miliarde de carti.
Desi am scris mult de-a lungul anilor, n-am reusit sa-mi dau seama de ce anume o fac. Acum stiu ca a fost o vreme cand aveam nevoie sa elimin din mine confuzia si scrisul ma ajuta sa o fac, scriind in ceea ce numeam eu la un moment dat "Caiete", tot ce-mi vine in minte. Simteam ca trebuie sa scot din minte toate aceste idei, franturi de planuri nebuloase, ramasite ale unor intamplari demult uitate, pentru a face ordine.
Ordinea este si nu este ceva intrinsec. Cred ca numim in mod gresit "ordine" starea de echilibru, care nu este in mod necesar si ordine, desi echilibrul genereaza acea stare de pace, de Lumina, de Iubire, care noua ni se pare ca ar trebui sa-i spunem "Ordine".
Exista o etapa de acumulari, apoi o etapa de valorificari. intre aceste doua etape, exista multa dezordine, acea dezordine aparenta pe care o gasim in buctaria in care Mama, Sora sau Iubita noastra pregateste Masa. Ordinea este rezultatul structurarii informatiei, a evenimentelor, pe baza unor criterii, a unor reguli izvorate din practica. Atunci cand experienta se acumuleaza, apare necesitatea sistematizarii acesteia. Sistematizarea, inseamna intre altele, eliminarea detaliilor redundante (care se repeta), a balastului, a detaliilor nesemnificative si care ingreuneaza bagajul de idei, precum si referirea la un aspect sau altul, care fac parte dintr-o categorie mai generala. Generalizarea, este de fapt produsul unui astfel de proces de filtrare si eliminare a detaliilor prea particulare. in orice experienta, pot fi distinse aspecte generale, care caracterizeaza clase de evenimente, fapte similare. Particularitatile, caracterizeaza acel eveniment care nu poate fi incadrat in totalitatea caracteristicilor lui, intr-o categorie cu grad mai mare de generalitate, intr-o clasa. Ca si la programare, subclasarea, poate produce entitati particulare, cu caracteristici unice, specifice noii clase. Sigur, paralela cu programarea, ma ajuta sa vad lumea intr-un mod mai ordonat.
Atunci cand scriu, acest haos ingheata intr-o forma. Pot sa-l privesc asa cum e el la un moment dat si sa vad altceva, dincolo de agitatie, de fierbere, de zgomot. Sa vad de exemplu acele nimicuri care paraziteaza ansamblul, ramasitele a ceva ce a fost, a trecut, si-a implinit menirea si ar fi trebuit sa dispara, transformandu-se in altceva. Transformarea a avut loc, dar a ramas o "coaja" de care ar fi trebuit sa ma ocup separat si am uitat, prins in vartej. Astfel de coji se aduna la un moment dat si daca nu sunt prelucrate, transformate, ne impovareaza existenta intr-un fel greu sesizabil, asemeni unui murmur crescand, pe care daca nu il domolim la timp, se transforma in vuiet, apoi chiar in furtuna, daca il lasam. Mintea nu trebuie lasata sa ne acapareze orizontul. Prea multe ganduri inghesuite inauntru, ne fac sa pierdem nuantele inefabile ale acestui magnific spectacol cotidian, numit Viata. Fiecare trebuie sa gaseasca un mod de a se darui celor din jur. Unii o fac pictand, altii inventand, altii dansand, sculptand, construind case, drumuri, poduri, altii cantand. Trebuie sa invatam sa pretuim felul in care fiecare se daruieste, sa primim aceasta daruire, pentru a le ingadui sa simta bucuria de a se fi daruit. in egala masura insa, trebuie sa gasim calea prin care sa ne daruim celorlalti, astfel incat sa ne simtim echilibrati, impacati in noi insine, linistiti. Atunci cand nu ne putem darui, dintr-un motiv sau altul, apar acumulari, stagnari care ne ingreuneaza zborul. Daca starea continua, ajungem sa ne prabusim, apoi sa ne taram, pana cand, intr-o zi, Sufletul, aceasta Pasare - Fulger, cade pe Pamant si moare.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
(2) Multumesc pentru semn. Eu cred totusi ca vorbesti serios. Dupa cum scrii am inteles.
