Bunicul meu a câstigat rãzboiul si noi n-am stiut
nimic despre asta pentru cã atunci când s-a întors acasã arãta
ca un învins. De fapt el n-avea de unde sã stie cã a câstigat
rãzboiul pentru cã altfel era imaginea lui despre victorie.
De altfel bunicul nici nu stia sã citeascã atunci când
s-a întors din rãzboi si atunci când a învãtat era prea
târziu, rãzboiul se mai întâmplase o datã si nimeni nu mai
stia precis dacã a câstigat cineva într-adevãr si nici dacã
rãzboiul fusese sau abia urma sã înceapã.
Bunicul stãtea uneori seara în fata casei si privea
strada, dincolo de ea era un capãt de pãdure unde nu ne
dusesem nici unul niciodatã din lipsã de curiozitate. Ne
adunam în jurul lui tãcuti, nu prea stiam sã ne jucãm, nici eu
nici fratele meu, nu ne învãtase nimeni iar bunica tãcea tot
timpul ca si cum ar fi ascuns o mare rusine.
Pãdurea de dincolo de stradã nu ne-a tentat niciodatã,
nu se vorbea despre ea în casã iar bunicul, singurul care le
stia pe toate tãcea si despre asta.
Bãietii de la scoalã se lãudau cã bunicii lor le
povestesc lucruri nemaiauzite din rãzboi, ma toti bunicii
fuseserã pe acolo, asa încât nouã rãzboiul ãsta ni se pãrea
tot un fel de oras mare, ciudat, parsiv si îmbietor, plin de
aventuri, un loc viu unde abia asteptam sã ajungem si noi dupã
ce aveam sã crestem.
Din tãcerile bunicului întelegeam orice, ele erau
bogae în mesaje, fratele meu nu întelegea mare lucru si eram
nevoit sã-i explic pe îndelete fiecare tãcere a bunicului în
parte.
Mie mi se pãrea normal ca el sã tacã. Întotdeauna
tãcuse, chiar si înainte de a pleca la rãzboi, nici mãcar n-a
spus cã are de gând sã plece la rãzboi, a plecat doar o datã
cu ceilalti si s-a întors dupã câtiva ani îmbrãcat într-o
hainã de soldat si cu o ranitã în spate. Stiam numai eu toate
astea, ceilalti n-aveau cum, singurii martori ai plecãrii sale
erau bunica cu care se însurase cu putin înainte de plecare si
fratele sãu, unchiul Alec, cu care bunicul nu vorbeste pentru
cã n-a fost la rãzboi. Ceilalti din casã se fãceau doar cã
stiu cã bunicul a fost la rãzboi, cã a câstigat si s-a întors
la bunica, o femeie ca si inexistentã din vreme ce nimeni nu
pomenea în vreun fel, probabil murise la nastere, asa ne
plãcea nouã sã credem, oare la nasterea ei sau a mamei?
Oricum, era ca si cum ar fi murit în rãzboi, un altfel de
rãzboi de care n-aveam cum sã stim.
Din cauza bunicului zgomotele din casa noastrã de la
marginea drumului sunt foarte rare, nu prea avem nevoie de
cuvinte, repetãm doar gesturi învãtate unii de la altii, ne
privim cu dezaprobare si tãcem unii la altii, adicã eu,
fratele meu, mama si bunicul.
N-a mai plouat de câteva zile si grãdina se vestejeste
vãzând cu ochii, pânã si tufele mari si sãlbãticite de stevie
din jurul casei din care mama face toate mâncãrurile cu
putintã s-au pleostit iar frunzele au cãpãtat o culoare
putredã. Tufele astea au povestea lor, sunt singurele din tot
târgul, nici chiar unchiul Alex, cât e el de mare grãdinar nu
are asa ceva, se zice cã le-ar fi adus bunicul din rãzboi, de
fapt nimeni nu zice asa ceva dar la noi nu prea e loc de
întrebãri si atunci, când ceva pare a fi inexplicabil ne zicem
cã a fost adus de bunicul din rãzboi. Iar dacã se ofileste
grãdina si stevia înseamnã cã iar va trebui sã mergem în
partea cealaltã a orasului la unchiul Alec sã muncim de
dimineatã pânã seara sã-l ajutãm sã putem sã aducem si acasã
legume si zarzavaturi verzi.
Unchiul Alec stã pe malul fluviului, toamna ne mutãm
la el sã fim mai aproape de scoalã si pânã de Crãciun nu ne
ducem de loc acasã, este fratele cel mai mic al bunicului, el
n-a fost decât douã sãptãmâni la rãzboi si n-avea cum sã-l
câstige de-adevãratelea, iatã dece nu tace de loc si bunicul
nu-i vorbeste. Nici când s-au împãrtit locuri de casã
veteranilor n-a tãcut, s-a zbãtut si a prins un loc pe
marginea drumului unde-s grãdinile mai roditoare. Înaintea lui
stãtuse acolo un strãin care nu s-a mai întors din rãzboi, ca
si bunica, nu-mi era însã clar de ce nu se întorsese strãinul
acela, el de partea cui luptase, murind el acolo, câstigase
sau pierduse rãzboiul, prea usor i s-a dat grãdina altuia.
Oricum, în urma lui unchiul Alec a gãsit câtiva pomi
si un petec de vie cu care-si îndulceste traiul de holtei, nu
s-a însurat, el zice cã nici o femeie nu meritã sã stea
alãturi de un învingãtor de rãzboi dar lumea sopteste cã ar
avea un betesug ascuns, un fel de rãzboi interior, zicem noi,
fratele meu si cu mine.
Unchiul Alec vorbeste mult, munceste toatã ziua în
grãdinã si se laudã. Mie nu-mi place unchiul Alec, mã oboseste
prea tare, mi-e mai la îndemânã sã ascult tãcerile bunicului,
sunt mai bogate decât vorbele unchiului, când vine vremea sã
mã mut pe malul fluviului sunt peste mãsurã de trist, nici nu-
mi vine sã mã mai duc la scoalã, fratele meu râde de mine, el
îl admirã pe unchiul Alec, viseazã sã-i mosteneascã grãdina si
singurãtatea vorbãreatã, îi place sã stea pe malul fluviului
cu bãietii, sã fumeze si sã batã câmpii. Oricum, sunt mai mare
decât el si trebuie sã mã asculte cu toate cã adeseori mã
priveste cu nesupunere. Abia asteaptã sã termin scoala si sã
scape de mine. Şi eu de el.
Mie mi se pare cã bunicul vorbeste numai în zilele
când sunt la unchiul Alec si turbez de ciudã când mama mã
trimite la grãdinã sau când începe scoala. Multã vreme nici n-
am stiut cã iarna, când luam vacantã??? acasã lumea
sãrbãtoreste ceva. Erau de fapt mai multe sãrbãtori din care
se desprindea Crãciunul. La radio auzeam doar cântece
rãzboinice, coruri de bãrbati care ne duceau cu gândul la
înfrângerile din familia noastrã si care nu ne aduceau nici un
fel de bucurie, mai ales în zilele acelea mama sãrbãtorea
mortii, adicã pe bunica si pe tata. În zilele acelea bunicul
stãtea la fereastra bucãtãriei ce dãdea spre sosea si pãdure
si tãcea.
Prima iarnã petrecutã pe malul fluviului m-a fãcut sã-
l pricep cât de cât pe unchiul Alec. Mic si uscat, se misca cu
mare repeziciune prin casã si prin grãdinã, fãcea drumuri dese
la beci cu o canã în mânã si stiam cã bea. Serile vorbea mai
mult dupã cât de mult bãuse în timpul zilei si-mi povestea o
grãmadã de lucruri fãrã importantã, aproape cã nu mai stiam
dacã într-adevãr are nevoie de un ucenic sau doar nu mai
suportã singurãtatea din timpul iernii. Dupã prima ninsoare am
plecat acasã. Tufele de stevie erau uscate si casa se putea
vedea acum de departe ca un punct de vamã înaintea pãdurii si
am fost tentat sã trec drumul.
Cu crengile despuiate copacii singuratici se
despãrteau în fata pasilor mei. Ştiam din auzite cã e doar un
capãt de pãdure dar nu ajunsesem încã la capãtul celãlalt, mi
se pãrea doar cã aud undeva în fatã zgomotul orasului. În cele
din urmã am ajuns pe malul fluviului, nu departe de grãdina
unchiului Alec. Aproape de iesirea din pãdure era o cocioabã
în care am intrat. O bãtrânã mesteca într-o oalã din care
venea miros de stevie fiartã. M-a privit si din tãcerea ei am
înteles cã pierduse si ea rãzboiul.
M-am întors. Acasã l-am gãsit pe bunicul privind pe
geam. Am stiut atnci de ce mama aprinsese o singurã lumânare
în loc de douã. Cealaltã stãtea stinsã în mâna bunicului, iar
despre tata stiam sigur cã murise fãrã sã fi fost în rãzboi si
fãrã sã aflu vreodatã dacã pierduse sau câstigase.
În primãvarã a venit un om si ne-a spus cã unchiul
Alec a murit. Fãrã sã vreau l-am privit pe bunic si am înteles
cã nu mai aratã ca si cum ar fi pierdut în rãzboi, cã de fapt
el câstigase rãzboiul fãrã sã spunã la nimeni si cã unchiul
Alec era acela care pierduse.
