întreagã e umbra acelor vremuri când
printre albe pietre de mare
trecea Elian
ochii ei strãluceau în aburul nopţii
oraşul pustiit cu clinchet suav i se pierdea
între gene
la umbra palmierilor departe de pãstorii adormiţi
cântecul de lunã şi aur al celui uitat
apunea vara pe sub ceruri singuratice
Elian îşi ridica mâinile înspre soare
din mâinile ei se fãcea noapte şi zeii se
nãşteau somnoroşi
erau vremuri târzii ce se şopteau în piaţa
publicã
ceţuri grele coborau în perdea albãstruie
în inima rece a pãmântului Dumnezeu picta icoane
înfloreau îngeri pe lujeri uscaţi
Elian îşi acoperea faţa şi râdea
dimineaţa dãdea de mîncare la pãsãri
albatrosul baudelaire corbul poe
privighetoarea jimenez
apoi trupul ei se fãcea praf arãmiu pe
sãbiile cavalerilor în aşteptare
