De-o vreme, la bisericuţa din sat oficiau
doi preoţi. Alãturi de bãtrânul preot Rupea,
venise de vreo trei duminici, un tinerel
negricios, slãbuţ, îmbrãcat exact ca un
cãlugãr.
- Nu e încã uns fã! decretase ridicând un
deget, Silvia lu` Picu, fiind în cunoştinţã
de cauzã în calitatea ei de vânzãtoare de
lumânãri. Peste vro` douã luni îl unge, vine
popã, aci` la noi.
- Aoleo! sãrise Viorica lu` Grigoraş, sã
zicem noi, muieri bãtrâne, sãru` mâna la un
copil?
- Sãru` mâna ca sãru` mâna, da-l mai cheamã
şi Ciocan! anunţase aceeaşi Silvia.
- Bateţi-vã fã peste gurã, sunteţi în
bisericã, le îndemã Victoria de la gura
vãii, cea mai aprigã femeie de prin preajmã.
Ce dacã-l cheamã Ciocan, nu poa` sã cunune
şi sã boteze?
- Suntem în tinda bisericii, nu vezi cã le-a
gãsit venitu` la bisericã p`astea
tinere?...Doamne iartã-mã! sã-l vazã pã popa.
Cam aşa se discutase înainte de predarea
ştafetei de cãtre blândul preot Rupea, mai
tânãrului sãu coleg, preotul Vasile Ciocan.
Satul neavând casã parohialã, fusese gãzduit
într-o casã nelocuitã, dar foarte bine
întreţinutã, a unor tineri stabiliţi în
America. Bãtrânii care-o aveau în grijã, o
cedaserã cu bucurie, punând cheile în mâna
preotului care le spusese un mersi grãbit şi-
i întrebase cine plãteşte curentul.
Lucreţia, mama copiilor plecaţi, spusese
încet, aproape cu teamã:
- Nu e nici o datorie acolo, şi ce consumaţi
dumneavoastrã om plãti tot noi, o vreme...
Casa avea de toate, preotul urmând doar sã
se mute. Asta a şi fãcut, prin luna lui
august, aducând cu el o preoteasã timidã, cu
ochi albaştrii, care se vedea cu ochiul
liber cã-n scurt timp va deveni mamã. În
afarã de frumuşica lui nevastã, în prima zi,
popa Ciocan adusese deasupra Daciei, legatã
cu sfoarã, o dormezã cu faţa decoloratã şi
vreo cincizeci de mãturi pe care le
descãrcase din portbagaj sub ochii gogonaţi
ai vecinelor, care-l pândeau cu strãşnicie,
dupã garduri. Ceea ce era cel mai ciudat,
era cã popa purta un tricou negru de plasã
şi niste pantaloni ciudaţi, nici lungi, nici
scurţi, aşa încât privindu-l acum, ai fi
jurat cã n-are nimic de-a face cu cele
sfinte, mai ales cã pãrul îi era puternic
gelat şi aranjat numai ţepi.
,,Ãsta zici cã-i corentat, se gândi
Veronica, vecina de vis-a-vis, popã cu nãvod
pã el şi pãru-mbâlfoiat în halu` ãsta n-am
mai pomenit, constatã ea cu îngrijorare,
bãrbat`su` Nelu, fiind consilierul bisericii.
În zilele urmãtoare, popa Vasile, fãcu
nenumãrate drumuri cu maşina cãrând, spre
stupoarea sãtenilor, coşuri de nuiele,
paporniţe, mãturi şi rogojini. Rica lu`
Gicu, spusese la fân cã dezlegarea enigmei
şade la ea de mult : popa era fiul unor
ţigani rudari din preajma Ploieştiului, care
se ,,cilivizaserã`` dar pãstraserã meseria
moştenitã din neam în neam, de-a împleti
coşuri şi rogojini. Trebuie sã vã spun cã
rogojinile erau privite cu dispreţ de cãtre
sãteni, care se-ntrebau ce vrea popa sã
facã? vreun cadou enoriaşilor?...pãi la ei
nu mai avea lumea nici preşuri, da`
rogojini?...
Urmãtoarea ,,acţiune în forţã`` a popii a
fost la bisericã, unde a dublat preţul
pomelnicelor, a scumpit lumânãrile şi-a
demis-o pe Silvia din funcţie, anunţãnd cã
acest post i se pare potrivit coanei
preotese. Care venea cu el tãcutã la slujbã
şi se-aşeza pe scãunelul unde fusese peste
douãzeci de ani locul Silviei. Lumea,
nãucitã la-nceput, nu ştia cum sã
reacţioneze, punând totul pe seama tinereţii
şi lipsei de experienţã a popii, dar cel mai
tare atârna în balanţã, sfioasa preoteasã cu
burtica mare, care saluta prima orice om din
sat. Oricum, acest tânãr preot trezise la
viaţã sãtucul cu o mie douã sute de suflete
şi lumea era-n fierbere. La fân se vorbea de
popa, la prune tot de el, la dispensar
aşişderea. Nimeni nu se grãbea sã tragã
concluzii, se gândeau c-aşa or fi popii
ãştia noi...da` ce boalii o face cu puzderia
de mãturi, rogojini şi restu`?
Într-o duminicã dupã-masã, la poarta popii,
începurã sã se-alinieze rând pe rând, vreo
patru ,,maşini mici``, din care a coborât o
droaie de tineri şi tinere care mai de care
mai fistichiu îmbrãcat. Vestea a zburat ca
gândul prin sat şi dupã vreun ceas era un
trafic nebun pe la poarta prelatului, care
pãrea sã nu ia în seamã cã toatã lumea are
treabã chiar in dupã amiaza aceea. Nici n-
avea cum, scosese afarã, în curte, douã boxe
uriaşe, aduse de oaspeţi şi una dupã alta,
manelele deocheate rãsunau între dealurile
mirosind a otavã prospãt cositã. Dupã ce s-a-
nserat, popa a scos afarã douã mese, scaune
şi se-ncinsese un chef cum nu mai vãzuse în
veci satul. Fetele se unduiau din şolduri
sub ochii holbaţi ai fericiţilor vecini, iar
popa se scutura înainte şi-napoi pe pe lângã
o bruneţicã plinuţã. Doar preoteasa, intra
din când în când în casã şi când revenea se-
aşeza pe-un scãunel şi ronţãia covrigei. A
doua zi dimineaţã, în poarta popii Ciocan
era un afiş frumos, bãgat in naylon, sã nu-l
strice ploaia, pe care scria cu litere mari,
negre:
VINDEM MÃTURI, COŞURI, ROGOJINI
INTRAREA PRIN SPATE
.............................................
..............
va urma
|
