vreau sã mã rup de ridicol
sã fiu o lacrimã din luminã
sã mã nasc o aripã în zborul tãu
vino sã ne întristãm pentru veselie
pe platoul muntos al existenţei violente!
haide sã mai cântãm vieţii
într-un folk dureros de ameninţãtor!
aproape sau cât mai departe
de internauţii depresivi şi viguroşi
vreau sã ating umbra minţii tale
s-o prefac în smirnã şi tãmâie
pe-un peron grãbit
mi-e dor de coroniţa melancolicã
e prea încet…
nu aud acordurile din filozofia mea
stau cu spatele la albul vidat
bacovianism sau doar nişte destine în poezie
într-o noapte sinucigaşã
de ce numai ea toatã primeşte
alternanţele degetelor fragile
învie cãprioara pe-un negru pierdut
revedere în neant pierderea stigmatului
ironia încã mã doboarã ca pe o frunzã bãtrânã
retina în care ne reflectãm
vibreazã una, douã, cinci, zece mii de ochi
înţelegi?
