am plecat o datã cu trenul dar am rãmas în
urmã
imi e fricã sã nu apunã alt soare
decât cel pe care mi l-am dorit dintotdeauna
se merge spre mare
cu vitezã micã
se viseazã totuşi pânã aproape de mal
câte un val îşi mângâie pletele de diguri
în singurãtate
umbrele s-au bronzat pânã la suflet
şi îşi conturezã în nisip
corpul dorit
oamenii îşi strâng mâinile
şi sãrutã din priviri nisipul
care a unit într-o varã
pãmântul cu viaţa
copii is-au rãtãcit şi cresc
anii se scurteazã şi numai marea
se întinde între anotimpuri
digurile
pãrãsite de pãmânt
şi de cer în mijlocul nostru
înfloresc la capãtul liniei
aici delfinii încoroneazã sosirile
plecãrile prelungindu-se pânã cand urmãtorul
dans
va îmbrãţişa cãlãtorii
plecaţi
în mare.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Dai dovada de omarea experienta de viata...uneori am impresia ca esti eterna...da-mi voie sa fiu minunat de tine!
