Nu mai ştiu de câta vreme
Iubesc marea
Şi ţãrmul
Şi zarea...
Sã tot fie frântura de veac
De cand o ascult,
O privesc,
Si-o iubesc mut!
Iar dacã Marea n-ar fi fost
Deloc
Probabil cã aş fi inventat-o
Cu rãsãrit şi apus,
Cu ţãrm salbatic
Şi valuri spumoase,
Cu brizã nebunã
Şi nopţi amoroase...
Aş fi îmblânzit cãluţii de mare,
Aş fi dat cerului
Un praf de sare
Sã simtã în mãreţia lui
Gustul sãrat
Al dorului!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Rus Mihai, musai sã vezi marea...pentru sensibilitatea ta e terapie curatã. Mulţumesc pentru trecere şi pentru aprecieri!
Sã împovãrezi cerul cu dor...sunã a idee foarte bunã. Mãcar atunci ar ajunge probabil şi el sã se rãstoarne şi sã devinã una cu marea care mereu îl imitã. Ar fi frumos... Oricum, foarte frumoasã poezie care reuşeşte sã îţi creeze o stare adecvatã temei; deşi nu am vizitat încã niciodatã marea, am putut-o simţi din concepţia ta.