Bãtrâne,
A mai trecut un an… Pasãrea însã tot pasãre
se numeşte, cerul tot cer este, floarea la
fel înfloreşte. Doar noi oamenii ne-am
schimbat puţin. Se aşeazã anii pe noi ca
frunzele toamna pe pãmânt.
A fost şi iarnã, poete. â€ŢMãreţia frigului" a
sterilizat oarecum pãcatele noastre. Noi
aşteptasem sã ningã pe aici prin Mizil. Ne
place mult când ninge. Nouã,
cenaclului â€ŢAgatha Grigorescu Bacovia". Şi
mai ales ne place când ninge în decembre.
Mãi Nichita, de ce o fi zãpada aşa de
frumoasã, de neomeneascã? Pe la tine, pe
acolo pe sus ninge? Cândva îţi plãcea sã
scrii pe zãpadã cu colţul inimii tale de
poet… Cu dragostea ta mare pentru â€Ţgreul
pãmântului".
Prietenia, sentimentul acela care îţi plãcea
ţie tare mult, e altfel acum. Prietenii tãi,
spuneai odatã, â€Ţnu sunt mulţi, sunt
nenumãraţi". Prietena primãvarã e tot cum o
ştii, prietena zãpadã s-a uscat anul acesta,
iar prietena toamnã, dupã ce ne-a â€Ţacoperit
inima cu ceva", a început sã hiberneze trei
anotimpuri, pânã îi va fi sã vinã rândul iar
în inima noastrã.
Hai sã-ţi zic ceva: noaptea, când simt cerul
înstelat deasupra, îmi amintesc de tine şi
de Eminescu. Vã ticluiesc la o masã lungã,
sub umbra unui tei înmiresmat. â€ŢO voi
ficţiuni, dulce lemn de tei…" Lângã teiul
lui ar sta copacul tãu, Gicã, Nichita. Gicã,
pe care l-ai iubit atât de îngereşte. Iar
noi pe margine, pe marginea orei, privindu-
vã cum vã poeziţi.
Bãtrâne, toamna s-a dus de mult. A trecut şi
iarna… Fulgii de zãpadã ar fi trebuit sã
acopere ca frunze albe â€Ţpãmântul de carne".
A fost şi decembre, luna în care plecai, pe
13. Plecai într-o lunã, dar rãmâneai în
restul anilor şi în restul restului anilor
care veneau. Au curs şi restul lunilor pânã
în primãvara asta nouã, încã buimacã.
Nichita, îmi vine acum în minte profesorul
meu de românã din liceul militar de la
Constanţa, Vladimir Bãlãnicã. Mi-l amintesc
cum, pe 13 decembrie 1983, a intrat în clasã
şi, sugrumat de tristeţe şi emoţie(de
iarnã?), ne-a anunţat cã ai murit(a murit şi
el sãracul, acum vreo zece ani; se fãcuse
ziarist). Lacrimile îi topeau glasul
îngheţat. Ne-a spus cã nu poate sã facã ora
de românã şi a plecat. Noi, nãuci, treizeci
de gãligani, ne uitam muţi unii la alţii şi,
preţ de câteva minute, timpul a tãcut între
noi, spânzurat de inimile noastre de
adolescenţi. Era iarnã, era frig…
Vine însã 31 martie acum şi iar mi se face
dor de tine, poete mare şi blând, atât de
dor cã, în primãvara înfriguratã, îţi simt
prezenţa caldã, poete, îngere. Aş vrea sã
îţi scriu mult mai mult, dar, neputincios,
las necuvintele sã îţi spunã ele tot ce nu m-
am priceput eu sã îţi scriu.
Cu dor,
Laurenţiu Bãdicioiu,
(profesor de limba lui Nichita Hristea
Stãnescu)
