Timpul, suspendat în ramele tablourilor, ne
dã adeseori senzaţia de eternitate. Arles-
urile lui Van Gogh, Guernica lui Picasso,
câmpul cu maci roşii, casele şi apusurile de
soare ale Balcicului, Regele Soare, regii şi
reginele Angliei, boii lui Grigorescu,
portretele mirobolante ale lui Arcimboldo,
zâmbetul patinat giocondian, toate sunt
istorie şi frumuseţe, toate opresc timpul şi
ard secundele prezentului, renãscând mereu
în irisul nostru flãmând de artã.
Probabil cã sunt un pictor ratat, dar ştiu
sigur cã sunt de mic îndrãgostit de
fotografie. Mi-aş fi dorit sã fotografiez
ciobanul din Mioriţa care se pre-gãteşte de
marea cãlãtorie, Luceafãrul lui Eminescu,
Zburãtorul lui Eliade Rãdulescu, pe Meşterul
Manole şi mai ales pe Ana lui aş fi vrut sã
o fotografiez, pe Nichita aş fi vrut şi …
lista e lungã. Aş fi vrut sã prind în
imagine o lacrimã fericitã în colţul
ochiului sau cascade curate şi fierbinţi
rostogolindu-se pe obraji de copil. Cu
foarte mulţi ani în urmã(peste 15)am
fotografiat un brotãcel pe care o fetiţã îl
odihnea în palma ei. Cred cã Dumnezeu l-a
aşezat acolo. Fotografia, fãcutã la Marginea
pãdurii, captase în ea toatã energia
locului, miracolul vieţi, al ingenuitãţii,
devenirea. Îmi amintesc cum fetiţa îl ţinea
delicat, între douã degete blânde.
Brotãcelul privea cuminte spre obiectiv.
Zenitul meu, fascinat de imagine, a reuşit
totuşi sã rãpeascã frumuseţea clipei. Mai
târziu, acasã, în camera obscurã, am trãit
emoţionat momentul naşterii imaginii în
tãviţa magicã, cu revelator. Acolo, în
camera mea, mã închipuiam un demiurg de
geniu. Pictam luminã şi mişcare, energie şi
expresie. Eu, pictorul ratat, luminam camera
în care şi liliecii şi-ar fi bãgat… mâna în
ochi. Luminam camera cu zâmbetele din
fotografii, cu rãsãritul soarelui peste
dealul Tohani sau cu raiul ameţitor al
migdalilor înfloriţi la Pietroasele.
Zâmbetul mamei mele, prins din zbor şi
eternizat în imagine, era mai presus decât
alunecosul zâmbet giocondian. Nu ştiam pe
atunci ce este pictura şi nici acum nu am
habar. Arta imaginii însã, tablou, film sau
fotografie, mã fascineazã de când mã ştiu.
Când am vrut sã plec la Bucureşti, pe 22
decembrie1989, la Revoluţie, ca sã fac poze,
mama mi-a încuiat uşa. Am fost totuşi pe 24
decembrie şi am luat câteva imagini care
sunt şi astãzi emoţionante.
Acum, când scriu, un nume îmi vine în minte
cu recunoştinţã, numele celui care mi-a pus
în mânã(cum se zice)aparatul de fotografiat:
domnul profesor Jipescu. Funcţiona un cerc
de fotografie la Mizil, la Casa pionierilor.
Ce frumos era! Pentru prima datã şi pentru
totdeauna de atunci am fost sedus de
misteriosul aparat care oprea timpul şi
eterniza trecãtoarele întâmplãri ale
existenţei noastre.
Recunosc, fotografia este dragostea mea de
când mã ştiu. De aceea marea este a mea şi o
iau unde vreau, iarba este a mea, cerul este
al meu iar norii, norii care mângâie cerul,
şi ei sunt ai mei. Şi de aceea omul de
zãpadã şi ghiocelul stau unul lângã altul,
anotimp lângã anotimp. Şi de aceea viaţa
trece, miracolele rãmân. Chiar şi pe hârtia
fotograficã.
Aş fi putut sã fiu un pictor, însã aparatul
de fotografiat mi-a fãcut cu ochiul… magic
încã din îndepãrtata mea copilãrie. Şi aşa
am devenit prizonierul frumuseţii, al
esteticului adeseori sui-generis. O mânã de
fetiţã şi un brotãcel ţinut între douã
degete blânde.
