Marius, inveninat de
efervescenta deosebita impusa de sarbatoarea
Craciunului in lumea oamenilor, traverseaza
stingher strada pavata cu piatra cubica.
Priveste jos, catre trecut, urmarit in
calatoria sa de catre soferi iritati ca au
prins semaforul blestemat pe culoarea rosie.
Paseste, paseste, paseste...
Pentru o clipa, retraieste pagini
ingalbenite de timp... Apoi viseaza (ce-ar
fi fost daca?)
Ciclul s-ar repeta, numai ca
un claxon nervos il trezeste. Grabeste
ritmul pasilor si ajunge pe partea cealalta,
pe trotuarul crapat razlet. Parcul,
imbratisat cu patos de negura tulburatoare a
unei inserari, pare un urias ghemuit din
cauza gerului. O pasare ratacitoare ar vrea
sa vesteasca prima suflare timida a
renasterii, insa falfaitul i se stinge
undeva in zare...
Marius, acest calator prin
timp, in lumi ce exista dintotdeauna langa
oameni, scruteaza orizontul cenusiu cu o
sete grozava de a ajunge cumva acolo, sus,
departe de tot si toate... Ramane in
neclintire. De multe ori se vrea imortalizat
de vreun pictor intr-un tablou sumbru.
Gandul acesta... il linisteste cel mai mult.
Parca universul sau launtric i se elibereaza
de o povara nedefinita si i se extinde spre
culmi nebanuit de luminoase. Ce pacat ca
revelatia luminii dureaza prea putin in
comparatie cu supliciul sau cotidian! Si, pe
neasteptate, se vede invaluit de un alean
nemaipomenit intrucat revenirea in mizerie
este cu mult mai marcanta decat zborul spre
o raza de sublim... Constructia sa
interioara se prabuseste, cateva lacrimi
prelungi i se ivesc in coltul ochilor sai
negri. Dintr-un buzunar al hainei, ridica cu
miscari tremurande un pachet de servetele
parfumate. Il desface cu greu, luand unul cu
un model frumos din flori albe. Isi
indeparteaza elementele slabiciunii.
Tristeti tainice si permanente il chinuie.
Apoi impatureaza atent si meticulos acel
servetel flasc, asemenea infaptuirii unui
act sacru de ritual ancestral, redescoperit.
Dupa care il aseaza la loc in buzunar,
alaturi de pachet. Si suspina. De mai multe
ori... Ar vrea sa inspire din nou aerul
vietii, dar prea sunt multe cladiri vetuste
si jilave in spatele sau care il urmaresc
neincetat. Trecatori rari, aparent calmi si
constienti de dorinta sa, ii arunca o
privire dupa ce ii ating haina in trecere.
Oare ar trebui sa-i fie jena de faptul ca
toti stiu ca este asa cum este? De cate ori
nu si-a spus el ca este un... Dar, ajunge!
Cine merita un astfel de chin?! Si merge mai
departe, apuca pe trotuare si carari pustii
ale parcului nemarginit si singur, acum, de
sarbatori, aidoma lui. Macar cineva il
intelege pentru ca sunt asemanatori. Un
motiv sa zambeasca? Efemer, desigur...
Dupa ore nesfarsite
petrecute in parcul acela mult mai
ingrijorat si mai necajit decat el, nu
intalni pe nimeni, daca nimeni inseamna
orice altceva in afara de velocitatea
crengilor tanguitoare, spulberate de vant,
goale, urate, dar intelepte si austere,
lacul inghetat pe alocuri, pamantul prefacut
in piatra, cerul aproape adormit in
asternuturile-i intunecate, agonia firii
rapusa de neintelegere, si nu de mantia
iernii. Nimeni inseamna poate omul care se
simte fericit in mijlocul naturii, dar
atunci cand pleaca din acest sanctuar divin,
uita de ea si o distruge sistematic,
mefistofelic.
"Tradarea... Probabil ca
tradarea este cea mai neinduplecata pedeapsa
pe care un suflet o primeste! Sa fii tradat
de cei in care crezi si in care speri...",
gandi Marius, oprit langa o statuie din
bronz, puternica si ametitoare, influentandu-
i sirul cuvintelor interioare. "Cum de
nimeni nu-si da seama ca pamantului ii este
teama, teama de moarte? O teama inspirata
mai ales de omul care tradeaza, care uita,
care ucide..." Ecouri teribil de nesfarsite
ii cuprind mintea incrancenata. "De aceea,
riposteaza - se apara!" Ofteaza strapuns de
orice himera ivita in jocul de umbre si
felinare.
Degetele sale i se
intrepatrund cand un tanguit se aude dinspre
lac. Ar vrea si el sa se stinga simultan cu
ecoul respectiv. Percepe, stie, intelege,
dar nu renunta - vrea sa se piarda in acel
ecou precum o fantoma care nu isi gaseste
drumul spre cealalta lume; vrea
numaidecat... Dar "a vrea" suna distinct
decat "a putea", iar el nu poate, sigur nu
poate... Astfel, Marius se reintoarce la
amintiri, ganduri, sentimente. Si, desi
cunoaste sensul timpului, nu il mai poate
urma din cauza dimensiunilor reduse ale
universului oamenilor.
El gandea:
"M-am inselat... Exista o
pedeapsa si mai oribila, si mai sadica decat
tradarea - neintelegerea! Ba nu -
singuratatea! Ba nu - a iubi si a fi urat!
Si, totusi, parca cea mai infricosatoare
pedeapsa este compusa din fiecare din aceste
elemente: tradare, neintelegere, singuratate
si iubire neimpartasita... De ce simt oare
ca eu sunt cel mai aspru pedepsit? Oare ce-
am facut eu in vietile anterioare incat sa
merit o asemenea tortura? Chiar trebuie sa
fiu abrutizat ca sa evoluez? Doamne?"
In acel moment, a avut
ciudata impresie ca parcul, si asa fragil,
se sfarama sub jocul devenit acum lupta
crancena dintre umbre si felinare. Un fum de
tutun ars era purtat de vantul rece. Totul
parea atat de diferit! Da, se varsa sange
nevinovat... Iar gerul i se furisa prin
haine, incurajat de acea statuie din bronz,
mod de evadare a altui om solitar si
depresiv numit artist...
In cadrul acelui pastel,
Marius insusi se asimila unui element al
naturii. Gandea ca cineva se joaca cu viata
sa... Sau chiar el era cel responsabil? Cu
toata ca actualmente si-a gasit doar non-
sensul, poate ca va sosi vremea sa se
iveasca si sensul... Oricum, era o nebunie
frumoasa atunci, acolo! Acum, aici, este
decat una sfasietoare si intr-o masura atat
de mare incat pacatul nu mai doare...
"De ce sa ma lamentez tocmai
eu cand sunt convins de faptul ca multi
oameni nu au tot ce le trebuie? Da, inainte,
intelegeam mai mult, chiar iubeam, ajutam si
pe cine nu avea nevoie de ajutor, starnind
nervozitate, dar m-am schimbat, m-au
schimbat... Sunt resemnat, astazi. Cine stie
maine? Pe trupul meu stateau scrijelite
multe cuvinte dulci. Ce s-o fi intamplat cu
ele? Cu ce sinceritate indeplineam indemnul!
Dupa atatea sclipiri universale de timp, ma
intreb cu ce rost? Pentru a atinge portile
Edenului? Pentru o lume mai buna? Ce
inseamna o lume mai buna? Sau chiar pentru
mine? Merita scanteia mea atatea eforturi de
salvare? In orice situatie, eu faceam ce
faceam nu din datorie, nu din interes, ci
din pura naivitate. Credeam! Speram, in
ciuda aspectului stiut ca speranta
prelungeste agonia... Nu am vrut sa accept
in nici un chip ca totul se va spulbera in
final! Cand totul va fi murit inainte ca eu
sa imi duc la bun sfarsit misiunea. Caci, in
final, nimic nu mai conteaza - praf cosmic
sau cuget liber e totuna pentru mine..."
Marius se trezi ca tremura
rau de tot de la ger. Insa ii trecu prin
fata ochilor o strafulgerare si se lasa
iarasi coplesit de un anumit sentiment,
nestins in bratele melancoliei si
deznadejdei atat de frematatoare in
sufletele sale, cioburi din atatea milioane
de ani... O privire inlacrimata pali in fata
unei fantasme care penduleaza intre vazut si
nevazut. Cata relativitate! Totusi, de la o
vreme incoace imaginea este materiala.
Mainile vor sa simta! Intelectul vrea sa
inmagazineze! Ratiunea vrea sa inteleaga!
Dar mainile sale se ciocnira in gol,
pustiind sunetele naturii prin acea
sfaramare tragica a doua pahare de cristal
uitate in camera copiilor.
Marius se trezi deodata ca
incearca sa contureze justificari pentru
ceea ce este el acum, pierzand din vedere
parametrul semnificativ din schema sa
inchipuita la o scara universala, intr-o
maniera obsesiva si obositoare: Adevarul.
Adevarul, dar care adevar? Adevarul sau, al
oamenilor, cel cosmic?
Apoi reveni la tradare,
neintelegere, singuratate... Acestea sunt
componente de tortura peste care poti trece,
insa iubirea rasplatita prin ura? Poti
depasi aceasta pedeapsa?
El gandeste:
"Nu, nu pot supravietui unei
astfel de pedepse! Nu am puterea altora.
Caci puterea altora consta in
superficialitate. Eu de ce nu sunt ca ei?
Poate ca daca mi s-ar promite ca voi avea
macar o sansa, oare atunci nu ar merita sa
ma sacrific in temnita pentru cativa ani, pe
mesele scrasnitului din dinti, pe mesele
sfasierii trupului, in camerele
dezumanizarii? Cine mi-ar promite? Au trecut
deja patru milenii si nimic... Nu m-au
eliberat din lanturile durerii, iar odata si
odata imi voi pierde definitiv speranta si
cumpatul, iubirea si visurile, exact ca intr-
o zi nefasta ca aceasta... Pana la urma, am
impresia ca este mai bine in acest mod. Cum
as fi reusit sa aflu altfel ce ma framanta
de fapt? Calea lasitatii am ales-o candva,
trudind sa evit raspunsul, cautand tot felul
de alte motive, legate de concret sau nu,
care mi-au afectat ineluctabil si imuabil
existenta. In esenta, aceasta iubire
neimpartasita este precursoarea schimbarii
mele fundamentale, fara cale de intoarcere.
Bine ca ma amagesc cu ideea ca o iubire
neimpartasita este superioara uneia
consumate. O iubire neimpartasita nu poate
decat sa evolueze, sa se amplifice, sa
intretina pentru mult timp focul tainic ce
uneori se insinueaza in fiecare ungher al
fiintei si parca te doboara - farmecul
luptei, rafinamentul actului consta in a-l
indrepta catre ganduri si actiuni pozitive
deoarece este evident ca asteptarea are
forta cosmica de a te ucide, de a te seca de
izvoarele cosmice ale vietii. Chiar si eu
mai am multe de invatat. Unii au asteptat
implinirea chiar si a opt milioane de
sclipiri universale de timp! Ce rabdare! Sa
ajung la stadiul lor si voi vedea daca am
izbandit. Efortul trebuie sa fie sustinut si
consecvent. Eu vreau sa depasesc conditia
impusa de acceptiunea pe care oamenii i-au
alaturat-o. Si daca a atinge acest deziderat
inseamna sa trec in fiecare clipa prin
torturi cunoscute si necunoscute inca,
atunci nu am ce face - imi asum destinul
scris de propriile mele maini. Voi face tot
ce imi sta in putinta si chiar ce ma
depaseste pentru a gusta din sacrificiul
suprem: moartea mea sa ofere iubire
celorlalti, iubire neimpartasita si
amplificata in fiecare moment. Mai este mult
pana atunci, dar am convingerea ca voi
invata si mai multe si lupta mea nu va avea
cum sa nu se termine prin victorie. Macar
atat sa fac si eu in ultima mea viata
materiala... intrucat trebuie sa trec cu
demnitate in lumea cealalta, aflata la o
diferenta de cateva vibratii fata de a
oamenilor."
Marius priveste cerul
invelit cu norii grei si negri. Contempla un
fum dens ce se inalta ondulat din departare.
Il adulmeca. Acum ii pare rau pentru cineva
si scoate dintr-un buzunar al hainei o
placuta din piatra scrisa intr-o limba de la
inceputurile lumii. O desface. O citeste la
o raza de lumina trimisa binevoitor de un
felinar aflat pe moarte. Rasufla rar.
Sensibilizat, ar vrea sa lacrimeze...
Neinteles si singur. Se rasuceste, apoi o
aseaza intre mainile unite ca pentru
rugaciune ale statuii din bronz.
- Oare nu am fost si eu la
fel candva? sopteste privind ochii metalici
si plini de dorinta ai statuii. Focul tainic
s-a aprins si s-a stins si pentru viata
mea... (ofteaza cuprins de amintirea
splendorii unice a propriului sau proces de
nastere cosmica, colturile ochilor sai
tremurand in luciri sincere)
Marius dispare apoi pe o
carare pazita de ramuri intunecate si
desfrunzite. Acolo nu mai sunt felinare...
In urma sa, statuia din
bronz asteapta... Si placuta din piatra din
mainile sale... izbucneste in flacari! O
scanteie se ridica din foc... Inima statuii
incepe sa bata! Si pe unde trece scanteia
universului, statuia devine o fiinta
cereasca cu pielea alba ca laptele ce prinde
treptat viata! Cand mainile i se desfac din
inclestare, doua aripi i se deschid pe
spate, falfaitul facand sa tremure pentru o
clipa lumina felinarelor... Apoi picioarele
prind viata. Se smulge din piedestal! Apoi
ochii ii sunt luminati si scanteia se
restrange in spatiu si timp, pana cand se
evapora... Fiinta aceasta noua, de o
frumusete nemaintalnita, se priveste acum pe
sine... Vrea sa cunoasca si sa inteleaga...
Mai ales ca lumea i se deschide larg in fata
ochilor si primul impuls pe care il are...
este sa zboare! Si aripile minunat arcuite o
ridica in zari noi, spre a primi
imbratisarea noptii geroase de iarna...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Nu ai de ce sa te scuzi. Ai dreptate intru totul. Exact de aceea am si scris acest text lugubru. Sa ma trezesc pe mine insumi din vis.
