Ce as putea sa mai fac acum
ca sa fim iarasi impreuna?
Jimmy imi spune sa te uit,
Paula insista sa nu renunt, Isabella crede
ca oricum nu ne potriveam si ca oricum n-
aveam nici un viitor, iar parintii mei sunt
mai mult ingrijorati de starea jalnica in
care am ajuns decat sa aiba vreo parere
anume. Iti dai seama in ce confuzie ma zbat
si cat de greu este sa-mi gasesc
luciditatea... Am nevoie de ea doar ca sa ma
salvez, ea este doar un vehicul catre
taramul unde sentimentele conduc. Daca as
pasi pe acel pamant viu, ah, cate n-as face
ca sa fim iarasi impreuna!
Regretele sunt multe. Stiu
ca ele nu ma ajuta deloc, insa le permit sa
ma invaluie intotdeauna. Intr-un fel,
traiesc o oarecare voluptate; as zice tare
stranie. Doar stii cat imi place sa ma
lamentez, sa ma dezumanizez, sa ma inchid in
sinele meu precum floarea ta preferata
noaptea. Sigur ca nu este altceva decat un
act morbid, de cele mai multe ori voluntar,
recunosc, dar, totodata, face parte din
fiinta mea, fara el n-as mai fi eu, mi-as
pierde identitatea, nu ca acum am una bine
conturata. Mai tii minte cand nu ma sufereai
deloc in momentele de depresie, de
autoanihilare, de latenta, iar eu incercam
sa-ti explic cu un sentiment de vinovatie ca
trebuie sa ma iubesti asa cum sunt? Eu imi
amintesc si rad, apoi plang... Poate ca
aceasta retragere in interior este un mod de
aparare, de atenuare a sagetilor din
exterior. Si, daca ar fi astfel, de ce oare
faceam acest gest in preajma ta? Stia vreun
ciob al sufletului meu ceva ce eu nu stiam?!
Motivul despartirii noastre
nici pana astazi nu il cunosc prea bine. In
cazul in care m-ar intreba cineva de ce, nu
as putea sa-i raspund cu toata convingerea.
Ceea ce s-a si intamplat de multe ori. Ma
trezeam in mijlocul unor fete curioase si ma
simteam incapabil sa le explic! Am mintit
uneori numai ca sa obtin un argument
pertinent. Este groaznic cand iti doresti cu
disperare sa ai o viata condusa de ratiune,
dorindu-ti imposibilul de fapt! Fenomenele
care actioneaza si pe care nu le poti
controla iti dau peste cap orice siguranta,
orice nevoie minima de intelegere.
Gandindu-ma la acest aspect,
nu pot stopa intuirea iterativa a celor
intamplate in ziua respectiva... Veneam cu
atata fericire catre tine, paseam cu atata
incredere spre viitor (din pacate, unul
impartasit exclusiv de mine), aveam chipul
atat de luminos! Nici atunci nu credeam si
nici acum nu cred ca un om poate fi purtat
de asemenea aripi nepamantesti... "A fost
vis!" imi repet adesea chiar daca am in fata
dovezile incontestabile: fotografiile
noastre, scrisorile noastre, poeziile
noastre... Toate se estompeaza insa cand aud
in mintea mea tipetele tale, cand vad
reactiile tale nervoase, cand resimt
nemijlocit cuvintele tale taioase! Cum am
trecut de pragul usii, acestea au fost
modurile nedrepte cu care m-ai atacat...
Fara o explicatie, fara o sclipire rationala
in tot comportamentul tau! Niciodata nu m-am
simtit atat de perplex si atat de
neputincios in viata mea! Intr-o clipita,
totul se sfarsise intre noi, din punctul tau
de vedere... Eu inca nu intelegeam nimic,
inca nu ma trezisem, consideram totul un
cosmar sadic. As fi vrut eu sa fie...
Am plecat zapacit, lovindu-
ma de stalpi si garduri, prelins parca
definitiv intr-o prapastie foarte adanca.
Incercam sa inteleg, sa reiau firul relatiei
noastre, sa vad unde am gresit, si, doar ca
sa pot construi un discurs plauzibil,
inventam pur si simplu greseli! Acea stare
de nestiinta a motivului despartirii
noastre, mai bine zis a despartirii tale de
mine, mi-a dat o durere de cap ce-a durat
vreo cateva saptamani, incat credeam ca nu
mai am mult si gata, ma sfaram! Cei din
jurul meu s-au speriat cand m-au vazut si m-
au compatimit, ceea ce mi-a facut placere.
Imi place sa fiu compatimit pentru ca sunt
si eu in centrul atentiei macar o data.
Fiind mai mereu in umbra, am nevoie si de
atentie ca sa echilibrez intr-o oarecare
masura balanta. Stii si asta, Clara... Se
pare ca pe toate le-ai stiut, insa mie nu mi
le-ai impartasit tocmai pe cele mai
importante si pe cele pe care nu le
intelegeam! Iti mai aduci aminte promisiunea
mea conform careia speram sa gasesc motivul
sau motivele doar dupa ce va trece mult timp
si voi fi detasat de amintiri si voi putea
rationa la rece? Ei, a trecut mult timp de
atunci si in zadar! Tot nimic n-am aflat! M-
am inselat. De fapt, este exact invers: cu
cat trece vremea, cu atat ma indepartez de
solutie deoarece amintirile devin tot mai
sterse si tot mai false, o premisa care nu
are cum sa ma ajute. Iar alta nu prea am...
Daca te-as intreba dupa atat timp, sunt
sigur ca tot nu mi-ai raspunde. Ce-ar fi,
totusi?
Poate ca n-a fost nici un
motiv la mijloc. Poate ca nu m-ai iubit
niciodata. Poate ca reprezentam o simpla
rampa de lansare catre cine stie ce lumi iti
imaginai tu. Poate ca aveai nevoie de
stabilitate emotionala in acele clipe si m-
ai ales pe mine (fericitul!). Poate ca nu am
fost decat un blazon pe care sa-l afisezi
imprimat pe hainele tale in fata celorlalti.
Poate ca asa a fost sa fie. Poate, poate,
poate!
Multi imi spun ca exagerez,
ca a fost o relatie ca oricare alta, ca sunt
prea sufletist... Oare a fi sufletist este o
caracteristica negativa a unui om? Faptul ca
pun suflet in ceea ce fac si insufletesc tot
ce ma inconjoara este o atitudine gresita?
Da, poate ca exagerez... Pana la urma, care
este etalonul fata de care sa judec, sa
despart, sa masor? Dar este buna observatia
lor: sunt prea sufletist. Iar cei ca mine
mereu au de suferit si trebuie sa faca
sacrificii mari... Este si asta o regula
nenorocita si total anapoda! Asa o facem noi
sa fie sau chiar asa este ea?!
Clara, iubire, iarta-ma ca m-
am pierdut in atatea ganduri care nu fac
altceva decat sa eludeze problema, daca
exista pana la urma vreo problema... Si
iarta-ma ca sunt imprudent si fac un gest
inoportun spunandu-ti "iubire", dar nu
reusesc deloc sa trec peste ideea
indubitabila ca de mult nu mai suntem
impreuna! Si iti spun inca "iubire" deoarece
pentru mine ai ramas singura iubire... Nu
vreau sa te impresionez, nu vreau sa par nu
stiu cum, e doar o constatare a realitatii.
Sunt constient ca ai viata ta, ca te-ai
schimbat mult, dar sper ca nu ai uitat cine
sunt cu adevarat: un om sincer, prea
sincer... Asta in cazul in care nu m-am
schimbat si eu. Doar tu mi-ai putea spune...
Revenind, tot ce vreau este
sa inteleg! Atat! Cer prea mult? M-am
resemnat, traiesc aceleasi zile in care
totul se dilata, apoi se comprima, facandu-
mi uneori imposibila recunoasterea
parametrilor realitatii. Daca exista asa
ceva... Ma stii prea bine. Sunt inchis in
lumea mea, abia tinandu-ma cu ultimul deget
de mediul inconjurator, de parca sufar de
autism, nespectaculos, posac, placid,
resemnat in orice privinta... Si tu esti
singura care ma poate ajuta. Am nevoie de
tine! Pentru a cata oara?
Am inceput acest simulacru
de scrisoare cu o intrebare la care cu greu
as putea sa-i raspund (poate insasi
scrisoarea aceasta reprezinta un raspuns...)
si am ajuns sa ating alte puncte, dovada ca
sunt, chiar si acum, foarte afectat si
bulversat de sfarsitul brutal, de neinteles
(cel putin pentru mine) al relatiei noastre.
Eu am considerat-o mai mult decat atat. Nici
macar nu imi place cuvantul asta. Suna...
impersonal. Parca vorbim de roboti
indragostiti! Eu te iubesc... Acest fapt nu
indica o simpla relatie! E ceva superior,
ceva...uman. Tu m-ai iubit vreodata?
Eu inca te pastrez in
culorile fiintei mele... Si ce culori
frumoase ti-am daruit! Rozul cel mai dulce!
Albastrul cel mai senin! Verdele cel mai
linistitor! Pacat ca nu esti aici ca sa le
vezi! Sper ca am si eu culori frumoase in
fiinta ta... Macar atat, daca nu un locsor.
Devin patetic, stiu... Dar
ce vorbesc?! Mereu am fost patetic! Un soi
de amalgam comercial intre tragedie mimata
si patetism deplorabil de telenovela... Imi
pare rau, Clara! Nici nu mai cred in
argumentele care m-au determinat sa scriu...
aceste randuri. Aveam o vaga iluzie ca
demersul meu ar fi avut puterea de a schimba
ceva semnificativ intre noi... Dar ce vesti
mai am eu de la tine in afara de vechea
adresa?! Mai locuiesti acolo? Pe Strada
Apusului, la nr. 5? Mai ai gradina aceea
racoroasa? Dar florile din jurul acelei mici
fantani arteziene? Ah, ce dor mi-e de casa
ta! Si ce dor mi-e de tine... De multe ori m-
am intrebat de ce nu te-am vizitat dupa
despartire, desi stiam unde locuiesti. Nu
gasesc un raspuns satisfacator. Chiar...
oare de ce?
Hm! Ce imagine s-a conturat
in fata mea: tu, iubita altcuiva... Nu vreau
sa par absurd, gelos, dar nu ma pot abtine
sa nu intreb: oare te iubeste ca mine? oare
te saruta ca mine? oare te asculta ca mine?
oare... (am vrut sa spun "...te face
fericita cum te faceam eu?", insa din moment
ce ne-am despartit, inseamna ca nu am
reusit, ca totul era doar in mintea mea) Ma
rog, ma amagesc dintr-un orgoliu stupid ca
eu am fost cel mai potrivit pentru tine. Si
acum cred la fel. Ar fi interesant sa ma
intalnesc cu tine si sa imi dovedesti
contrariul: esti mai bine cu altcineva
(urasc timid pe acest "altcineva"). Intr-un
fel, m-ar elibera. Desigur ca eu nu-mi
doresc eliberarea. Imi place incrancenarea
asta, cramponarea in trecut... Totusi,
adaugand sincer, m-as bucura sa te stiu
fericita... Cand iubesti un suflet cu
adevarat, cred ca numai fericire ii doresti.
Cred...
Ce-as mai putea scrie? Sunt
multe de scris! Dar am obosit... E tarziu.
Maine la munca, Jimmy iar o sa ma streseze
cu flecareala lui (tocmai de-aia mi-e si
prieten - vorbeste el in locul meu). Vor fi
reluate supliciul zilnic, serile pierdute in
promenade lungi pe malul apelor Salciei,
alaturi de vreo fata despre care am impresia
ca are ochii tai, mersul tau, parul tau
saten, lumina dragastoasa a sufletului
tau...), noptile reci, insomniile,
monotonia, blazarea, discutiile nesfarsite
cu tot felul de oameni necunoscuti de pe
reteau metropolei si din lume, munca din
cele trei zile libere pe saptamana din
atelierul meu de pictura... Toate, fara
expansivitate, doar ca sa nu mor... La
revedere, Clara, iubire!
P.S.: Si cum intotdeauna exista un post-
scriptum, marturisesc ca am incredere in
ceva nedefinit ca tu mai locuiesti la adresa
pe care o stiu. Sper sa te surprinda gestul
meu dupa atatia ani in care probabil m-ai
uitat, gandindu-te ca si eu te-am uitat. Ei,
bine, draga mea, nu este asa! Inca am o
licarire de speranta ca se va intampla ceva
frumos in viata mea, iar tu vei fi acolo, ca
de obicei. Si cand afirm asta nu sunt nebun,
arogant, visator, ci apelez la ratiune -
dupa nefericire, urmeaza si fericire. E un
ciclu. Am plans destul! E randul meu acum sa
zambesc... Si vreau sa zambesc alaturi de
tine!
