Ai vazut floarea aceea alba din gradina?
Nu-i asa ca e cea mai frumoasa nestemata?
Ziua se deschide dintr-o menire divina,
Iar noaptea se-nchide precum pleoapa
adorata...
O, suflete,
Suflet caznit!
Numai tu stii ca de cand ea din senin s-a
nascut,
In fata treptelor verandei, langa trotuar,
Eu nu mai dorm, nu mai creez, ci o admir
tacut,
Desi-i ploaie, cald, zi, noapte sau moment
funerar...
O, suflete,
Suflet caznit!
Poate te-ntrebi de ce m-a schimbat aceasta
floare...
Pentru linistea ta relativa am sa-ti raspund,
Cu toate ca mi-e greu acum sa-ti fac
lamurire,
Intrucat aceleasi petale albe le-am in gand!
O, suflete,
Suflet caznit!
Asa cum furtuna naste seninul si invers,
Asa cum frumosul si-uratul se nasc reciproc,
Asa cum binele si raul au un univers,
Asa si fericirea mea-i dintr-al tristetii
foc...
O, suflete,
Suflet caznit!
Cu chipul plans, stand pe-aste trepte intr-o
noapte grea,
Eu paream un colos rapus de priviri reci si
verzi,
De parca si firea alaturi de mine plangea,
Chiar daca sunt constient ca nu-ti prea vine
sa crezi...
O, suflete,
Suflet caznit!
Si noaptea a trecut trista, si sa vezi
minune!
Tot asa, stand pe trepte, vad unde-am plans
o floare...
Alba, plapanda, vesela, din a mea genune,
Si din durerea mea, rod bun pentru
neuitare...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Doamne! Cat de curat , cat de frumos, cat de alb!
Lasa-ti, sufletul la vedere pentru ca este superb!
