GLORIA FINALA
Dintotdeauna astept clipa,
clipa aceea finala... Nu mi-e teama. De ce
mi-ar fi? Nu imi pasa de celelalte. De ce mi-
ar pasa? Singura mea dorinta mistuitoare,
crescanda, este sa Il vad, sa Il vad pe El,
sa Il vad pe Iisus... Atunci vreau sa imi
vad moartea cea din urma, imortalizand
finalul, si sa tind, cu stoicism si cuprins
de beatitudinea chipului nemuririi, catre
epuizare prin contemplarea tabloului
ultim... Aceasta imi este, poate, ultima
raza de soare. Dupa sclipirea ei, abisul
abisului...
Desi ratacind prin locuri
nemaivazute, cautand prin lumi
nemaipomenite, disperand de fiecare data
cand scandurile podului dintre munti s-au
risipit in prapastie caci vantul impetuos a
desprins funiile, in final, tot n-am gasit
tabloul vizionar... Si, totusi, gandul nu-mi
da pace si ma indeamna cu entuziasm
adolescentin sa perseverez!
Milenii, milenii si iar
milenii - toate cat acea clipa in care
picatura de roua de pe frunza salciei cade
si se spulbera pe oglinda lacului, in
cerculete prelungi, tanguitoare, fara
regrete, intrucat, acum, face parte din ceva
si mai mare, oh, Doamne, infinit de mare si,
totodata, atat de familiar - toate au trecut
prin furcile caudine... Strania dorinta de
cunoastere care o caracterizeaza de la
inceputurile imemoriale ale creatiei pe
aceasta mica minune este singurul impuls sub
efectul caruia a actionat. Astfel, picatura
de roua permite lacului sa ii raspandeasca
maruntaiele, imbratisand cunoasterea prin
moarte inevitabila... In fractiunea
magnifica de timp neputincios, restul nu mai
conteaza, restul este nonsens! In final,
picatura de roua si-a implinit destinul...
Ah, picatura de roua!
Astazi, cugetand la tine, parca ma simt si
mai istovit... Si mai sunt si necajit - n-am
gasit tabloul. Cred ca il caut in zadar.
Poate ca nimeni nu l-a pictat. E posibil.
Insa de ce nu a fost pictat? Toti au fost
lasi? Atunci, m-am decis. Asteptarea asta
milenara ma doboara oricum - nu sunt chiar
atat de rabdator! Acum, constrans si impins
de circumstantele neprevizibile sau
previzibile, voi picta eu tabloul. Desigur,
nu in culori, ci... in cuvinte. In acest
mod, vreau sa-mi implinesc aceasta ultima
dorinta si sa ma transform intr-o sfera de
lumina, fara sa mai am dorinte, scopuri,
visuri. Sa ajung o piatra pretioasa
perfecta, fara sa mai fiu slefuita de
altcineva, fericita in tihna de dincolo...
Ma incurajez in timp ce imi
pregatesc ustensilele. Sunt oare un pictor
revolutionar? Nu-mi ramane decat sa vad. Si
incep sa pictez cu tuse atroce de leale
dorintei nestapanite...
Amurg insangerat,
prevestitor... Nori de un roz incantator si
nemaivazut... Metropola ostenita,
prafuita... Oameni inveterati, angoasa,
agonie... Sus, pe acea colina de pe culmea
careia descoperi si redescoperi liniile
dezolante ale panoramei, zace meditativa o
silueta tematoare... De ce aici, departe de
toate si tot, pluteste ispititoare impresia
de liniste?
Norii roz au devenit rosii.
Acum, vantul aduce dinspre apus un nor
cenusiu, colosal, coplesitor, plin de
determinare. Fluviul care trece prin
metropola se tulbura, clocoteste. Pamantul
trepideaza ascendent, incruntandu-si scoarta
rigida, umilita de talpa oamenilor.
Coroanele pomilor isi incep dansul funest,
aducator de inceput...
In metropola, zgomotul
cotidian acopera toate semnele sfarsitului,
toate manifestarile infioratoare. Zgarie-
norii sfideaza cerurile precum Turnul Babel,
indicatoarele de substante nocive sunt toate
pe culoarea rosie, in cladiri pline cu copii
se vad harti, se prezinta razboaie, se
calculeaza ametitor, se scrie si invata
mecanic lucruri nefolositoare, efemere, sub
cupole cu cruce totul este fad, in case
luxoase rasuna ritmuri vulgare, in altele se
deruleaza imagini care elogiaza doar oameni
si fapte, in locuri ascunse cad prada
demonilor cei insemnati, pandemoniul prinde
si isi face contur, iar in virtutea nu stiu
care se incalca nu stiu ce prevederi.
Atmosfera este o combinatie chimica
exploziva de obisnuinta, blazare,
platitudine, revolta, nemultumire, invidie,
minciuna, ura, necredinta si, of, ce lista
fara sfarsit! Evenimentele recente -
potopuri, incendii grozave, pandemii,
cutremure devastatoare, vulcani treziti la
viata de incalzirea globala, hrana si apa
potabila devenite un lux, violente ce
frizeaza anarhia, infractiuni din ce in ce
mai numeroase, instabilitate economica,
sociala, politica, toate acestea fara
precedent - nu pot dovedi altceva decat
intrunirea conditiilor care anunta clipa
finala.
Un om, fara nume intre
atatia oameni, intins pe canapeaua
confortabila, citeste cu fascinatie ultimele
pagini ale Bibliei, o carte colosala gasita
la un tomberon cand el tocmai voia sa arunce
gunoiul. A simtit atunci un efluviu
misterios care l-a insotit luni intregi si
care l-a dominat cu un delir grozav. Zi si
noapte a citit versetele ce se dezvaluiau pe
sine putin cate putin, fiece cuvant ale lor
fiind o componenta esentiala a intregului
mantuitor, tot procesul avand loc sub
potenta revelatiei...
Si cu cat se apropie finalul
cartii, cu atat se schiteaza un sentiment
bizar - de indata ce citeste un capitol,
acesta se transpune treptat in jurul sau.
Parca o forta de nestavilit genereaza
meticulos imaginea premergatoare groazei,
disperarii, tipetelor, mortilor,
sfarsitului, eliberarii! Simte presiunea
atingand paroxismul si devenind
insuportabila, simte ca trebuie neaparat sa
iasa afara, sa vada, sa auda, sa traiasca
momentul, impulsionat de instinct, de voci
din neant, de ceva nedeslusit! Si cand in
mintea sa se rosteste ultimul cuvant al
cartii numita Biblie, aude:
- Hai, du-te! Alearga! Nu
mai ramane aici! Du-te! Repede! Repedeee...
Ecoul poruncitor rasunandu-i
in fiecare element al fiintei sale, omul,
fara nume intre atatia oameni, sare din
canapea, arunca Biblia pe masa, tranteste
usi, se izbeste de pereti, ucide aer,
transpira, urla, iese pe hol, privirea-i
neclara, sare cate doua trepte, strange
puternic balustrada, urca la etajul opt, la
noua, apoi pe terasa blocului - ah, este
izbit de cerul contorsionat!
Ingenuncheaza...
Trairea, insa, nu se
sfarseste, ci se intensifica prodigios,
inexplicabil, ineluctabil! Iar orizontul sta
ca o secure deasupra metropolei, capitala
lumii! Vantul proteic i se joaca prin parul
lung asemenea mangaierii unui tata plecand
la drum si luandu-si la revedere de la fiul
sau cu chipul plans. O sclipire in coltul
ochiului acestui om, fara nume intre atatia
oameni, destrama portile cerurilor, acolo,
departe, un departe care vine tot mai
aproape... Pamantul se cutremura, fluviul
inunda, vantul racneste! Si totul... sub
privirile sale... s-a sfarsit...
Ultima privire a acestui om
a surprins momentul final: oameni fugind,
cladiri prabusite, cerul ucigas, pamantul
razbunat, focul padurilor, apa fluviului, si
El, Iisus, venind pe nori de lumina blanda,
ridicand din putinele trupuri curate sfere
orbitoare, aurii, palpaitoare, mici si
minunate, ce se duc catre Edenul
materializat sus, sus de tot, cu verdele sau
fara pereche, judecata fiind infaptuita pe
loc, instantaneu, pentru toti, cu fiecare
judecata raul murind cate putin in cadavrele
celor pacatosi - iadul din care sufletele nu
vor mai iesi vreodata...
Acesta este tabloul pe care
nu l-am gasit de atatea milenii... Si,
totusi, parca ii lipseste ceva... Da, stiu!
Ce exprima chipul acelui om, fara nume intre
atatia oameni? Oare teama? Oare tristete?
Oare ura? Oare eliberare? Oare toate la un
loc? Nu... I-am pictat pe chipul de
tanar... cel mai sincer si mai frumos...
zambet... In clipa in care totul moare,
tanarul zambeste si contempla finalul,
condamnat pentru vesnicie in tablou, in
tabloul neinramat...
Daca a fost el luat sus,
acolo, langa Iisus? Sau daca a fost el lasat
sa moara, printre daramaturi, cu sufletul
inlantuit in trupul sordid, drept pedeapsa
pentru neascultarea lui? Nu stiu. Cred doar
ca el a asteptat mult timp sfarsitul si nu
si-a dorit nimic altceva mai inaltator si
mai eliberator decat sa vada clipa, clipa
aceea finala - gloria divina nimicind gloria
umana...
|
