Si ploua! Si eu merg prin ploaie… Si eu
alerg prin ploaie… Si fulgera! Si eu orbesc…
Si eu nu mai vad… Si tuna! Si eu asurzesc…
Si eu nu mai aud… Ah, ce pedeapseste Pan-
Polisul Dumnezeul inceputului si sfarsitului!
Si furtuna ma prinde si pe mine pe
drum... Culorile hainelor mele s-au
estompat, rezultand o chintesenta a lor, o
culoare urata. Incaltamintea mi se ineaca la
nesfarsit in fiecare ochi de apa in care
pasesc, de parca nu mai stie sa moara...
Picaturi alungite de apa acida se preling pe
parul meu, pe fruntea mea, pe pleoapele
mele, pe obrajii mei, pe buzele mele, pe
barbia mea... Cartile celebre din mana mea
dreapta nu le feresc de potop si le las sa
moara - macar ele sa supravietuiasca…
Copertile, cotorul, paginile se ofilesc sub
teroarea apei, literele, cifrele, pozele
devin sterse si neclare. Eu sunt doar un
chip din lut imuabil, inecat de cerul-sipot…
Dar ajung la adapost… Aici, sub
aceasta arcada grosolana de beton modern a
catedralei pierdute in obscurul palcului de
copaci geometrici, am ajuns eu sa-mi
regasesc linistea… Dar este o liniste
blestemata de floare printre coridoare
ofilite si insipide de exotic inadaptabil
desertului acesta… Si ploaia acida ucide un
tot; ce pacat ca si eu fac parte din acest
tot!… "Intoarce-te!" strig la imaginea
incetosata a acelui sfant cu nume perimat si
erodat material si spiritual. Dar cine sa-mi
raspunda? Cine mai asculta altceva decat
stropii grei de ploaie acida? Si acum, uite,
uite cum sugruma ei viata pe care candva
stramosii lor o intretineau cu atata
abnegatie! In ungherul arcadei, care
trosneste la fiecare rafala intransigenta de
vant-cravasa, stau Eu! La acest cuvant abil,
constientizez pentru prima oara ca imi curge
sange prin corp. Ce artificial am trait pana
acum, la asa-zisa mila a unei fiinte intr-un
halat alb, fara nume…
Monstrul de fiare trece zgomotos
prin fata ochilor mei-plase de paianjen… A
fost zumzet de albine metalice, iar acum
doar un suierat silentios - si ma trezesc!
Aflu cum pe nedrept a fost crucificat
Pacificatorul Lumilor. Unde sunt vremurile-
secunda pentru Dumnezeul meu, numai al meu,
exilat pe Insula Necredintei? Dar ale
Marelui Iubitor de Suflete, cu oratoria si
elocventa din discursurile sale pline de
intelepcine? A murit Sacrul? Unde-mi sunt
Icoanele sperantei? A murit Proorocul? Unde-
mi sunt Cartile negre? A murit Misterul?
Unde-mi sunt Intrebarile fara raspuns? Si
tot ce vad este nonculoarea negru, negrul
Cladirii Babel care sfideaza inaltimile si
pe Domnul… Si ce umbra imensa se lasa peste
suflarea lumii electronice! Si ce campuri
electromagnetice emise de tehnica
inimaginabila imi bruiaza si intuneca gandul
precum crengile vesnic fara frunze ale
noilor copaci! Iar ecranele imense cu
reclame impanzesc Pan-Polisul ca o pata
nemarginita de combustibil revarsat in
oceanul zacand in agonie… Stiind dinainte
paginile urmatoare ale dramei, urlu ca sa ma
auda toti cei inca nerobotizati, ca sa le
spun continuarea, ca sa le impartasesc
finalul… dramatic, ca in orice drama… Si
inchei cu intrebari... In toate acestea,
unde sunt Eu - Omul? In toate acestea, unde
suntem Noi - Oamenii?
Lemnul crucii catedralei masive, cu
linii fade de metal, este impuns si patruns
nemilos de ploaia acida cazuta peste Pan-
Polisul din paginile urmatoare. Nu mai are
putere sa-si tina bratele intinse ca intr-un
zbor inaltator catre zenitul celor noua
ceruri divine… Asist la ataraxia credintei
de mult timp si cum pot sta nepasator sa ma
ucida ploaia acida?! Atunci, condus de
indemnuri tainice, eu ies ca un martir in
calea mortii si… nu mi-e teama de moarte -
oricum eram mort de-atata timp… Ma ridic de
sub arcada moderna a indolentei morbide si
sar ca sa salvez crucea.
- Crucea! Crucea! Salveaza Crucea!
acesta este strigatul nestiut din fiinta mea
ofilita ca trandafirul din pieptul tinerei
infidele…
Si ma mir! Dintre toti, eu sunt
singurul care mai spera sa salveze Crucea.
Eu! Din lumea toata a coarnelor, Eu m-am
ridicat din neant ca sa incerc sa salvez
Crucea. Eu! Dumnezeu m-a ales pe mine –
androidul! Eu, androidul, voi salva Sacrul!
Eu, androidul, voi elibera pe Domnul din
exil! De aceea, ma catar ca o maimuta pe
coloanele dorice din fier, si strang din
dinti, si inviez cu fiecare centimetru mai
sus, si mor cu fiecare centimetru mai jos…
- Dumnezeu, vin! Crucea Ta sfanta va
fi in mainile mele si va lumina mintile
lumii inca a coarnelor! Tine-ma, Doamne, pe
bratele Tale sfinte si nu ma ucide cu lumina
Ta pentru carnea stricata de pe mine! Ridica-
ma! Ajuta-ma sa ating crucea! Ia stropii
grei de ploaie acida de pe fruntea mea care
arde si se topeste! Ridica-ma, Tu, Cel Care
m-ai creat din praful minunat al cosmosului!
Si du-mi mintea spre culmile binelui
luminos, in care muritorii innebunesc de-
atata lumina sfanta, ca sa-mi recastig
sufletul!
"- Ma ridic! Ajung! Haide,
androidule! Inca putin! Ridica-te! Lupta cu
fiara! Lasa ploaia acida! Ia crucea! Ai
ajuns!!! Hai, tine-o! N-o lasa sa cada in
apa clocotitoare! Ai luat-o! Androidule, ai
salvat Crucea! Daaa!"
Si soarele ucide pacla de nori de
plumb apasatori peste materie, peste spirit,
si lumina dezvaluie orbilor
ororile "civilizatiei" lor, si cosmosul
reintra incet in acel colt blestemat de
profan… Parca totul prinde viata sub
impulsul luminii, sub incidenta Ta, Doamne,
parca ochii legati se dezleaga de la sine,
parca mizeria lumii se zdrobeste efervescent
catre zare, parca trupuri fara vlaga redevin
pasari agile si scrutatoare de orizonturi
dincolo de limita fireasca a lor, parca
mormanele de metale se transfigureaza in
sanctuare inchinate Mantuitorului Iisus
Hristos, in care Duhul Sfant incearca sa se
coboare peste crestini, ca in vremurile
uitate sub praful bibliotecilor goale ale
paginilor urmatoare, parca pianul nu mai
este atat de lipsit de inspiratie divina si
talent, parca notele nu mai sunt atat de
decadente prin profanul simptomatic
trecutului acum… Ce-a fost haos, a devenit
armonie! Elogiu armoniei din haos! Sa scrie
condeiele voastre de Domnul, sa cante
harfele voastre despre Domnul, sa laude
gurile voastre pe Domnul! Caci Domnul ne-a
creat din haos si ne-a facut armonie…
Dar, of, Doamne! Dar la gandurile
acestea marete si placute Tie, privesc cum
insignifianta lumii decazute nu poate sa
cuprinda sfintenia izvorata din maruntaiele
cosmosului caruia Tu ne-ai redat, si privesc
cum totul se pravaleste peste clipa binelui
eliberator…
Ploaia se-nteteste si ma raneste
fatal… Cu ochii intredechisi, vad cerul de
plumb refacand intunericul ce-nconjura
coltul lipsit de cosmos si vad sangele meu
tasnindu-mi din trup catre demonii-lideri
drept ofranda cea mai de pret… Crucea se
rupe-n doua si un fulger al maniei
dumnezeesti reteaza varful Cladirii Babel,
animalele imbracate in haine sordide fugind
de urgiile biblice temporare. Sfarsitul,
salvarea, iluminarea nu vor veni acum...
Eu cad lin, impacat cu mine insami
pana la urma, cu o jumatate de cruce ramasa
in mana inclestata pe lemnul fara puls… Am
incercat.
Si, totusi, niciodata n-as fi crezut
ca moartea poate fi atat de eliberatoare de
sub limitarile si constrangerile coltului
acesta de lume lipsit de cosmos! Si oare ce
ganduri te pot bantui in preajma mortii? Mai
aveam putin pana jos, dar am reusit sa
gandesc cat nu gandisem vreodata in toata
viata mea caduca si candva lipsita de sens
intr-o lume voita fara sens…
Mi-am spus ca acest colt de lume lipsit de
cosmos este un sincronism intre apogeul
materiei si declinul spiritului... Si cazand
in balta de apa murdara de langa bordura
strazii din marmura regala, am simtit fiorul
mortii ca pe un sarpe strecurandu-se prin
stuful lacului inecat in namol… Cum este
dincolo... pentru un android?
