Intr-o camera intunecoasa, se
dezmierda un tanar placid. In tihna ei,
statea in fata unei mese, privind o multime
de foi de hartie raspandite la intamplare.
Cu un gest lipsit de vlaga ridica domol una
dintre ele, regasind in fata ochilor sai
linii de cerneala albastra ale stiloului sau
preferat. Dupa un moment in care privirea i
se incetosase, reusi sa isi revina si sa
citeasca in gandul sau:
"Am trecut dincolo de imagina lor
anosta… In departarea confuza a unui tablou
se zarea, asemenea unui pisc de munte, un
plop care strajuia din inaltimi… satul. Si,
vazand unicitatea aranjamentului, am
tresarit. Cumplit trebuie sa-i fie plopului
acolo sus, printre nori, uitat, totusi, de
lume!
Probabil ca a fost lasat sa creasca
din indolenta pura… Nimeni, acelasi nimeni
de la inceputuri, nu-i ia acum in seama
strigatul aspru si rasunator ca este unic,
adica singur, neinteles, uitat, complet
ignorat… Dealtminteri, ce rau mai poate face
prejudecatilor un plop uitat de oameni, un
rege fara supusi?
Eu, insa, la fel de unic ca si el,
doar ca la o scara inferioara lui, vreau sa-
i arat ca nu l-am trecut niciodata cu
vederea si ca dintotdeauna i-am admirat
maretia sumbra, maretia desavarsita,
imposibil de atins de vreo creatie a omului.
Si, in acea clipa, chiar ma intreb retoric -
cine are mai multa nevoie de apreciere,
intelegere si neuitare? El sau Eu?
Dintre firele dese de iarba, rup
nemilos o... papadie. Ma joc cu ea putin,
rotind-o cu degetele mobile, incercand sa
gasesc rostul sacrificiului pe care il va
face. Acesta este jocul mortii, dar
totodata, si jocul salvarii de la deprimare
a plopului, candva regele meu... Aceasta
papadie s-a lasat rupta din pamant, casa ei,
ca sa ma incante pe mine, apoi ca sa salveze
o alta viata, fara sa riposteze, fara sa
comenteze, de parca ar fi acceptat totul
intr-o maniera tacita, superioara oricarei
ratiuni umane...
Acum, ma gandesc la propria mea
salvare din egoism evident si as vrea sa o
pot fura si aseza intre paginile galbene si
mancate de ciuperci ale uneia dintre cartile
mele de pe raftul sapte al bibliotecii cu
lemnul cariat, care noaptea scartie
groaznic, exact cand eu muncesc cel mai
intens... pentru mine. Iar peste ani sa ii
deschid paginile acelea si sa o gasesc
acolo, asteptandu-ma... Dar nu pot. Trebuie
sa imi salvez regele - plopul!
De aceea, o sarut dulce, lasandu-mi
amintire cateva spicuri diafane si usoare pe
buzele amarate, uscate de ultimul gest
ahtiat dupa saliva umana... O privesc... si
o arunc catre regele fara supusi, urmarind-o
cum se duce in flash-back-uri sfasietoare si
chestionandu-mi fiinta:
- Oare plange, oare surade, oare ii
va fi bine?
Tot ce mai stiu este ca ea, drept
amintire, mi-a lasat o mica si trista
sclipire... Si ca ochii imi vibreaza in
tonuri verzi. Si... Ah! Raman rece ca o
menhira... Poate de invidie. Oricum, nu mai
are sens sa ma torturez singur. Bine macar
ca plopul este fericit acum. O papadie ii
este aproape..."
Tanarul, cuprins deodata de cele mai
sensibile trairi cu putinta, lasa foaia sa
alunece prin aer, admirandu-i dansul
circular, final, apoi moartea propriilor
visuri. Foaia a cazut pe masa aceea...
Dupa ce ochii i se inchid de-atata
durere a contemplatiei mesei pictate chiar
de el intr-una din zilele cand spiritul sau
creator devine intr-adevar o povara pentru
existenta sa materiala, telefonul - cine mai
are telefon in viitor cand internetul aduce
o comunicare revolutionara? - suna monoton...
Trei minute trec negresit. Tanarul aseaza
receptorul in locul sau din aparat si se
indreapta catre un sertar. Scoate un dosar.
Sub antet isi citeste cu repugnanta numele
dizgratios: Charlie T. Kadifty. Apoi,
continuarea: "New Computer Technology
Company". Mai pe scurt, NCTC, cea mai
respectata companie in domeniul computerelor
din viitor. Altii ar face crima ca sa
lucreze unde lucreaza el si sa aiba parte de
avantajele materiale pe care le are un
angajat al acestei companii. Charlie, insa,
nu se da in vant dupa astfel de "avantaje".
In viziunea sa de negasit in zilele acestea
tulburatoare pentru omenire prin dezvoltarea
exploziva a tehnologiei de orice tip si din
orice domeniu, viata inseamna cu totul
altceva. Uneori, ii place sa se autoflateze,
spunandu-si, asa, in cate-o pauza de masa la
birourile din cladirea albastra, ca o
singura viata nu i-ar ajunge ca sa scrie
despre viziunea sa despre viata. Suna
incalcit, dar lui ii place. Ce bine ca
astazi si-a luat liber. Poate va revizui
cate ceva din ideile sale. Are timp destul,
nu? Daca are chef, inca un tablou pictat de
el nu ar strica la colectia sa apreciabila
de creatie proprie. Si este de-abia putin
trecut de amiaza.
Se face seara... Cerul devine
sangeriu... Printre elementele jaluzelelor
incluse in ferestre printr-o tehnologie
numita "simple pass", cate-o raza pregnanta
se insinueaza in sanctuarul sau. Pe masa,
aceleasi foi. In stanga, in fata
bibliotecii, un tablou asezat pe un trepied,
proaspat, inca viu, dar in agonie. Metropola
este linistita pentru Charlie pentru ca
ferestrele etanseaza impecabil zgomotul. In
realitate, larma este ucigatoare... la
propriu. Cine se expune prea mult timp la
zgomotul patrunzator si violent al
metropolei, are nesansa sa se imbolnaveasca
de NTM, o afectiune recent descoperita de
cercetatori, alarmati de cazurile crescande
numeric in care locuitorii erau din ce in ce
mai dezorientati, nervosi, agitati, obositi,
plus alte simptome.
Mai devreme, un telefon de la o
editura on-line i-a adus o mare bucurie
tanarului Charlie. Scrierile trimise catre
analiza consiliului editorial au fost
apreciate si ii vor fi publicate, sub forma
unor pachete multimedia, litera fiind
corelata cu sunet si imagine. Aceasta este
cartea moderna, care, intr-un fel, prin
existenta sunetului si imaginii pe langa
litera, stirbeste capacitatea individului de
a-si folosi propria imaginatie si
reprezentare, de a si-o dezvolta, totul
fiindu-i deja dat. Acesta este un
inconvenient serios pentru Charlie, dar n-
are ce face, trebuie sa se ralieze la noile
linii de evolutie a tuturor domeniilor,
printre care si literatura.
Se duce in bucatarie, mananca ceva
pe fuga si se intoarce in camera de creatie.
Este multumit de tabloul pictat fara pensule
si acuarele, ci realizat de computer prin
intermediul unor conexiuni la creierul lui
Charlie, care a selectionat si apoi trimis
imaginile catre programul de pictura. Aici
este diferenta dintre un om care poate creea
in viitor si cel simplu - diferenta consta
in puterea de a-ti controla mintea si de a
remite computerului imagini cat de cat
coerente. In cateva minute, tabloul din
computer este pregatit pentru imprimare. O
masinarie careia ii atasezi o panza speciala
reda tot ce ai vrut sa pictezi intr-un mod
senzational. Panza se aseaza apoi la uscat
si tabloul este gata. A creea in viitor este
simplu...
Foaia pe care o citise anterior ii
atrage din nou atentia. Plopul acela are
ceva trist... Ca si tabloul sau, de fapt...
Tabloul l-a pictat chiar dupa scrierile
sale. In timp ce citea, mintea sa isi
imagina, iar programul din computer,
conectat la creierul sau, trasa liniile si
aseza culorile pentru ceea ce urma sa devina
tabloul cu titlul: "Uitat, totusi, de
lume...", unul dintre cele mai frumoase
creatii personale. Spera ca intr-o zi isi va
organiza propria expozitie on-line. Deja a
contactat o firma care se ocupa cu asa ceva.
Mai are nevoie de timpul necesar. Poate intr-
unul dintre acele concedii parca nesfarsite
din lunile verii cand, din cauza
temperaturii insuportabile, activitatea
umana este sistata in metropola, robotii
fiind scaparea. Atunci, traind intr-o stare
avansata de somnolenta, in niste camera
imense de sub pamant, pline cu tuburi de
mentinere artificiala a vietii, poate va
capata noi idei, imagini, sunete, venite din
lumea de sus, din lumea inspiratiei... Daca
nu, se va plafona in curand. Ceea ce este
grav pentru un artist, pentru un creator...
Este tarziu, iar maine incepe
devreme munca. Charlie se duce sa doarma.
Arunca tabloului sau o ultima privire... O
incantare sublima ii lumineaza chipul, cum
numai un artist o poate trai la vederea
propriei creatii perceputa ca o reusita
totala. Zambeste larg si iese din camera.
Usa se inchide automat si silentios in urma
sa. Tacerea prea apasatoare il face pe tanar
sa lase cadente rare sa se plimbe prin
dormitorul sau. Pe muzica adoarme el cel mai
bine. Si inainte sa se cufunde in abisul
escapadei mentale nocturne comandate
computerului conectat la ochii sai ca niste
ventuze metalice, un gand ii cutremura,
totusi, viata perfecta: nu numai plopul din
scrierile, tablourile si melodiile sale este
singur, neinteles, uitat, complet ignorat,
ci si el, desi creeaza si creatiile ii sunt
oferite publicului larg. Cu atat mai mult cu
cat se pierde pe taramul creatiei, cu atat
se simte mai altfel, deci, mai singur, mai
neinteles, mai uitat, mai ignorat... ca om,
si nu ca artist... Charlie, ca om, este
uitat, totusi, de lume...
