Of, Domnul meu! Si-acum mi-aduc aminte...
Era o iarna cu geruri cumplite!
Vantul batea tare si izbea in prag,
Iar de stat pe-afara nu-ti era prea drag.
Dar, nu stiu cum, in acea zi am plecat,
Am plecat dupa ceva pana in sat.
Gandindu-ma, trupul s-a cutremurat,
Aproape, aproape de tot inghetat!
Si, mergand eu asa cu capul plecat,
Un fior m-a cuprins si l-am ridicat.
Am zarit atunci momentul nemilos -
Un copil plangea-n tabloul monstruos...
Lacrimi i-atingeau obrajii si-nghetau,
Iar maneca ii brazda si dispareau...
Dar am trecut pe langa el, nevazut,
Desi as fi putut sa-ncerc sa-l ajut...
Am trecut, simtandu-i privirea-n spate,
Grabindu-ma s-ajung cat mai departe,
Cand poate el imi cerea ajutorul -
Iar in mine demult a murit omul...
Ar fi trebuit sa il iau acasa,
Sa-l tin langa soba, apoi la masa,
Sa-l imbrac gros, bine, cum se cuvine
Pentru vremea grea ce are sa vie!
Dar nu stiu de ce am fost nepasator!
As fi fost mai bun si cu un calator...
Cum de l-am lasat singur, in acel fel?!
De ce m-am lasat impins de acel ger?!
Uneori, mai priveam rigid in spate -
El tot rapus de-ale mele pacate...
Si cum mai tremura bietul meu copil!
Cu mainile rosii, cum plangea umil...
Am trecut, simtandu-i privirea-n spate,
Grabindu-ma s-ajung cat mai departe,
Cand poate el imi cerea ajutorul -
Iar in mine demult a murit omul...
Ar fi trebuit sa il iau acasa,
Sa-l tin langa soba, apoi la masa,
Sa-l imbrac gros, bine, cum se cuvine
Pentru vremea grea ce are sa vie!
