Cine mai plange cand se-aude pianul?
Eu, unul, mai plang... Plang
intrucat ma gandesc la clipele cand iubita
imi canta la clapele pianului daruit de mine
de ziua ei, in februarie. Degetele ei lungi
si subtiri dansau talentate in fata ochilor
mei, realmente cuceriti de farmecul vietii
dintr-o singura nota, nota izvorata din cele
mai splendide trairi ale Alinei... Ce
surasuri ne luminau chipurile, ce nestemate
nevazute roiau prin spiritele noastre,
ascultand pianul! Acel pian...
Si-acum nu-mi vin in minte decat
cateva cuvinte: "Alina, te vreau inapoi!" Si-
mi zvacneste fiinta din fiecare chakra, si-
mi simt sfarsitul, si-mi vad moartea
cumplita in timp ce marsul funebru se
raspandeste din strada - un om a murit...
Oare el plangea cand auzea pianul?!
"-Alina, te vreau inapoi!"
Ecouri zdrobitoare lovesc nemilos si
puternic aici si acolo! Acestea sunt
ecourile notelor de pian rasarite din
propriile mele maini si trairi... Si ce-ar
putea canta un suflet trist ca al meu decat
note ale unei povesti emotionante de iubire,
care se incheie deprimant si intunecat?!
Camera are toate ferestrele
deschise. Si tristetea mea, disperarea mea,
durerea mea devin cosmice... Pomii de-afara
isi prabusesc coroanele primavaratice,
vantul bate-n beton si-n metale, cerul se-
apropie de colaps, lacul cu pescarusi se
revarsa! Iar notele mele de pian nu
contenesc si patrund fiecare coltisor din
lumea asta cu agonia lor trepidanta...
Lacrimile mi se preling pe obrajii ca petala
de lalea, apoi cad pe clapele pianului, in
scanteieri orbitoare de raze de soare... Si
acum trec de la sunete joase - daaang! - la
inalte - diiing! -, tot mai inalte, tot mai
sfasietoare si nu ma pot opri, si octave mai
sunt, multe, multe, si ajung, in final, la
ultima clapa - tiiing!...
...Ma opresc. Cu parul ravasit, cu
mainile inghetate pe clapa suprema a
durerii, cu ochii inecati in albastrul
diafan, cu trupul tremurand, cu zborul
frant, cu visele toate ratacite, cu lumea
iubirii prabusita definitiv... De-afara
aud "Abba - The Winner Takes It All"...
Raman in impietrire. Acum, totul a murit
pentru mine. Eu am creat o lume si, odata cu
moartea ei, am murit si eu. Oare voi avea
putere sa construiesc o alta? Iarasi cu
principii, legi, vise, iubire?...
Cine mai plange cand se-aude pianul?
Eu, unul, mai plang... Plang
intrucat ma gandesc la clipele cand iubita
imi canta la clapele pianului daruit de mine
de ziua ei, in februarie. Degetele ei lungi
si subtiri dansau talentate in fata ochilor
mei, realmente cuceriti de farmecul vietii
dintr-o singura nota, nota izvorata din cele
mai splendide trairi ale Alinei... Ce
surasuri ne luminau chipurile, ce nestemate
nevazute roiau prin spiritele noastre,
ascultand pianul! Acel pian...
Si-acum nu-mi vin in minte decat
cateva cuvinte: "Alina, te vreau inapoi!"
-Tiby, imi pare rau, va trebui sa
ramanem doar prieteni..., imi spune pe un
ton surazator (mai tarziu aveam sa aflu ca
si ea suferea si acel suras nu era decat un
mod de a-si ascunde de mine durerea), stand
acolo, in fata mea, la doi pasi, incat imi
venea s-o strang in brate, s-o sarut si sa n-
o mai las sa plece vreodata...
-...Inteleg, continui sec, epuizat
de clipa sfarsitului iminent. Dar... care
este motivul adevarat pentru care nu mai
poti fi cu mine? (am intrebat-o astfel
intrucat acum o saptamana mi-a spus adio,
insa nu mi-a dat si motivul; acum este
marti, 24 aprilie, la doua zile de dupa
Paste, in jurul orei 13:00, exact cand ea a
iesit de la scoala, si vorbim pe un drum
laturalnic, scaldati de soarele mare in
caldura suava, care-mi usuca lacrimile din
coltul ochilor)
-M-ai facut sa sufar... Te-am iertat
atunci, dar sufletul meu n-a putut uita
greselile tale, Tiby! (se agata disperata de
numele meu pentru ultima oara)
-Da, numai eu am gresit, rostesc
ironic.
-Si eu am gresit (nu e prea
convinsa), recunosc.
-...
-Ramanem prieteni?
-Nu cred... Cum te-as mai putea
privi? Cum m-as mai afla in preajma ta fara
sa te imbratisez si fara sa te iubesc cum
numai eu stiu? Cum crezi, Alina?
-...
-Asa ca... Priveste-ma bine! Asta
este ultima data cand imi mai vezi chipul si-
mi mai simti prezenta... Voi pleca pentru
totdeauna si n-o sa ma mai vezi! Trebuie sa
incerc sa uit despartirea noastra, nu? Desi
sunt constient ca nu voi reusi...
-Poate o sa ma suni! (imi zice cu o
oarecare speranta, sarind catre mine, dar
oprindu-se la un pas)
-Hmm.... Nu as putea. As muri, iti
dai seama, sa iti aud vocea si sa nu mai fiu
cu tine! Mi-as pierde orice cuvant...
-...
-La revedere, Alina! Si sa fii
fericita, chiar si fara mine! Desi, peste
ani, te vei intoarce aici, acum, iti vei
analiza deciziile si vei vedea care-a fost
cel care te-a iubit cel mai mult... Sa nu
uiti vorbele mele vreodata. (i-am spus
acestea fara sa o privesc, apoi i-am intors
spatele si am plecat cat mai repede)
-Pa..., am auzit in spatele meu, un
cuvant luat de adieri intristate, ultimul
cuvant al ei pentru mine de-atunci.
Cine mai plange cand se-aude pianul?
Eu, unul, mai plang...
