Este vara. Curtea bunicilor mei este
o oaza a desertului in care lumina cea mai
puternica se razboieste cu umbra cea mai
adanca. Sufocat de toropeala, caut cu
disperare galeata cu apa, ascunsa in
imbratisarea umbrei cat de cat reci, si
asezata confortabil pe un taburel. O gasesc
intr-un tarziu. Ma reped la capac, il dau
jos de pe galeata, ingenunchez si m-apuc sa
beau, si beau, si beau, dar setea este de
nepotolit, de parca joc in vreun film
psihologic. Pana la urma, am renuntat sa ma
satur. M-am ridicat, asa, sa zic, pe
jumatate scapat de sete, si de zaduf.
Aruncandu-mi privirea cat colo,
catre sopronelul neterminat, fara ferestre,
avand doar un zid din caramida, inalt de
vreo 50 de cm, care porneste din celalalt
sopron si care se opreste in gardul de unde
incepe ograda, pana acolo existand doua
intrari, una pentru bucatarie, sopronul
celalalt, casa, iar cea de-a doua pentru
grajd, il zaresc pe motanelul Rotofei,
alias "Fofarlau" sau "Felina Mica",
bronzandu-se sub perdeaua de raze fierbinti.
Cand il vad asa mare, lenes si plictisit
de "veata", imi vine sa-l mananc (nu
efectiv, desigur!), si chiar sa ma joc cu el
pana cad lat! Nu stiu ce are motanu' asta
tinerel, da' cere distractie! Si, atunci, ma
duc tip-til spre el, vrand sa-l sperii,
pentru ca ii placea atat de mult sa stea la
soare, incat tinea ochii inchisi, si n-avea
cum sa ma vada, desi, rareori, cand simtea
ceva, mai misca cate-o ureche, isi mai agita
coada stufoasa sau mai torcea scurt.
Tip-til... Tip-til... Si, hat! Il
insfac!
-Ah! Te-am prins, ba, Fofarlau!
Ce Fofarlau?! Ca a sarit din mainile
mele pe zidul de caramizi, apoi sus, pe
tigla casei, rasufland greu, speriat de
moarte, enervat, pe de o parte, dar bucuros,
pe de alta, pentru ca, uite!, acum se
intinde, isi ridica spatele, arcuindu-se de
tot rasul, cascand si aratandu-si dintisorii
care fac ravagii in neamul sobolunilor!
Ochii i se lipesc de-atata somn dulce, ca ma
priveste si nu prea ma cunoaste pentru
cateva clipe.
-Ma, Felina Mica, eu sunt, stapane-
tu! incerc eu sa-l ajut pe fricos. Hai, ba,
jos ca nu-ti fac nimic! Am glumit si eu si
tu te sperii in halu' asta?!
-Meaaau! se aude de pe tigla.
-Haide, motanel! Haide... (ma pierd
cu firea pentru ca ma sfideaza si sar ca
ars) Haide, ba, golanule!
-Meaaau! zice el pe limba lui de-
acolo, de sus, unde stie ca-i in siguranta,
doar ca sa ma enerveze mai rau.
El, saracu', ar da sa se coboare,
stiu, da' e frica, manca-l-ar tata pe el!
Da' il vrajesc eu intr-un fel. Si m-apuc sa
fac eu niste gesturi amicale, blande, il
atrag prin cuvinte mestesugite, m-apropii de
zid, ma urc pe el, insa, nimic. Rotofei se
tot codeste, se fereste, se duce mai sus pe
tigla. E sagalnic, baiatu'! Ii place sa fie
rugat! Dar, lasa, ma ocup de el, mai pe
ocolite. Si continui sa-l lingusesc, sa-i
promit cate-n stele, cate-n luna, sperand c-
o sa-nghita momeala strengaru'! Da' nimic!
Trece si bunica pe langa mine si se
cruceste, saraca femeie! N-a vazut nebun mai
ceva decat mine pana acum...
-Ce faci, mai, maica, acolo? (dau
din umeri, ca si cum i-as spune "pai, nu
vezi?!") Ptiu, sa nu te vaza tactu-mare, ca
te spurca din cuvante, ba, zvapaiatule!
(intrand in sopron) Si eu am fost, Doamne,
copil, da' ca astia din ziua de azi, na, n-
am pomenit! (isi face o cruce de-aia larga,
minunandu-se de ce vede)
Eu, insa, aveam alte treburi.
Rotofei facea pe grozavu' cu mine. Las', ca-
i vin eu de hac! Ma cobor, fac o razie-n
camara, iau o bucat' da carne, ma urc pe
zid, si-l ademenesc pe papa-lapte...
-Iti place, hmm?! (o trec pe la
nasul meu) Miroase bine... Eh, daca nu vrei
sa iei si tu o gura, e treaba ta, jmechere!
Eu tocmai acu' ma duc s-o pun de-o friptana!
(ma uit intrebator la el) Nu vii? (tremura
tot de pofta, nu prea stie ce sa faca, da'
deodata-l vad cum vine spre mine)
-Meaaau! Meaaau!
-Asa... Asa... (il prin de burta aia
mare a lui) Asa!!!
Sar de pe zid, ii las bucata de
carne, asta o ia si incepe sa-si infiga
coltii ascutiti, si ma intorc cu un scaunel.
Tragand de carne, il trag si pe Rotofei,
care nu-i da drumu', si ma opresc undeva la
umbra, sub un mar roditor in tinerete, taiat
de tatal meu din cauza putreziciunii sale,
caci era batran, acum cativa ani buni. Pe
loc, semnam amandoi un pact istoric: eu il
las sa manance, iar el ma lasa sa ma joc cu
el, sa-l trag de urechi, sa-l scarpin pe
burtica lui mare, sa-l pup pe nasul rece si
umed, sa-i mangai pernutele ca sa-si scoata
ghearele amenintatoare, si multe alte
giumbuslucuri... Bunica iese din sopron si
iar se cruceste, saraca:
-Ma, Danut, du-te si tu si da niste
apa la viteii aia ca mor da sete! Lasa
caraghioslacurile! (se duce catre ograda)
Da' zvapaiat esti, maica! Sa dea, Domnu', sa-
ti vina mintea la loc! Pentru sanatatea mea,
nu de alta...
Oricum, eu n-aveam treaba cu d-alea,
ce zicea bunica, eu eram cu ale mele, cu
jocurile mele inedite, cu pornirile mele
incontrolabile, cu toate prostiile care fac,
fara dar si poate, ca un copil sa fie sau sa
devina o pacoste autentica. Stiu c-o enervez
la culme pentru ca sunt lenes, dar cin' s-
aseamana, s-aduna, nu? Pai, Rotofei e lenes,
eu stau tot timpul cu el, ca sa-l necajesc,
normal, nu de alta, deci si eu sunt lenes.
Bunica sa-l certe pe motanel, sa-l faca pe
el harnic si eu, stand cu el mereu, as
deveni si eu harnic. Insa, cred ca orice
batran stie ca harnicia este innascuta, o ai
drept dar de la Domnul, si cu greu o poti
obtine pe parcursul vietii. Sigur, sa nu
facem atata caz! Nu sunt nici cel mai lenes,
nici cel mai harnic pusti din lume. Nu,
Fofarlau?
-Meaaau! zice el pe limba lui,
multumit de serviciile pe care le are.
-Iti place la nebunie, strengarule,
a?!
-Meaaau!
-Ba, bine ca... putem comunica!
Si cum sta el, asa, culcat, tragand
din rasputeri cu dintii de carnea
apetisanta, eu il mangai, ii vorbesc, nu-l
las sa respire deloc. Are un par moale!...
Da' si ce coada lunga si stufoasa ca de
felina fioroasa!...
Si toate aceste imagini raman in
urma, se deformeaza, se decoloreaza, se
intuneca, iar eu ma trezesc in prezent...
Motanelul Rotofei, alias "Fofarlau"
sau "Felina Mica", a murit de mult, dupa ce
a zacut un an de zile, chinuindu-se in
ghearele mortii mai groaznic decat un om...
Intr-o zi, venind de la vecinii de dincolo
de drumul national, care au aveau sobolani
din plin, o masina blestemata l-a izbit fara
nici un fel de remuscare si l-a aruncat cat
colo, in santul din fata curtii mele.
Sobolanul ramas pe asfalt nu l-a mai
interesat pe bietul motanel. A fost atins al
coloana si, spre agonia sa inimaginabila, nu-
si mai putea misca picioarele din spate,
ambele, ci doar pe cele din fata.
Insangerat, cu privirea pierduta la nivelul
soselei, urmarind calaul pe patru roti, a
vrut sa-si dea sufletul in mainile Celui de
sus, dar uite ca, intr-un fel, cineva a vrut
ca el sa se mai tarasca prin viata asta. Si
s-a tarat, sarmanul... S-a tarat pe langa
gard, pana in spatele curtii, si, de acolo,
pana in fata sopronului neterminat, rapus,
secatuit de orice putere...
Eu, intamplator, vesel ca niciodata,
am iesit din casa si l-am zarit... Atunci am
trecut de la veselia cea mai mare cu
putinta, la durerea si mila cele mai
sfasietoare cu putinta... Ochii mi s-au
incretit precum oglinda lacului cand ploua
marunt, trupul a inceput sa-mi tremure,
mintea mi s-a intunecat... Pentru copilul de
atunci, scena aceasta a fost marcanta,
increstandu-se in sufletul meu precum
liniile provocate de briceag pe scoarta
copacilor... Doar in acea clipa, cand l-am
vazut in agonie insuportabila pentru orice
om, am realizat cat de mult tineam la el,
cat de repede m-a trezit fiorul mortii
sale... Senzatia ca il voi pierde m-a
innebunit efectiv! Am zburat peste zidul din
caramida, am ingenuncheat langa el, am urlat
cat am putut din plamanii mei de copil, si
am inceput sa-l mangai, sa incerc sa-l
vindec cu lacrimile mele, sa-i vorbesc cu
acel ton tremurand si patrunzator... Bunica
a iesit buimaca din casa, nestiind ce-am mai
facut, dar, exact cum avea si ea sufletul
bland, s-a intristat, i s-a facut mila, a
inteles chinul meu si al camaradului meu
parca de-o viata, cu care am trecut prin
atatea si-atatea... Si-atunci, a venit langa
mine, m-a mangaiat, m-a strans la pieptul
ei. Of!
Eu, fiind, va dati seama, incapabil
de a mai reactiona in vreun fel, eram
paralizat de durere, si bunica a trebuit sa
se ocupe de motanelul meu. Rupt de tot din
jur, stateam pe taburel, la umbra, si
priveam fix, sec, socat, cum ea a avut grija
de Rotofei. Bunica mea a avut grija de el
pana la capat, pana cand si-a dat obstescul
sfarsit, acolo, la movilita, la Muchia Mare,
pe randurile de vie, de parca ar fi fost un
mare conducator de osti care, dupa ce si-a
condus soldatii de-atatea ori la victorie,
glorificand numele tarii sale in fata
invadatorilor netrebnici, a fost otravit,
intr-un final, de un servitor platit cu o
punga grea de arginti de dusmanul misel...
Un an de zile de tortura, de la o
vara la cealalta, am avut cu totii din acea
curte grija de el, ca si cum ar fi fost om
ca noi. Dar, dupa cum era de asteptat pentru
toti, mai putin pentru incapatanatul de
mine, avea si el sa moara odata si-odata. Si
asa a fost. De vreo cateva zile nu-l mai
zarisem in curte si deja plutea in aer
gandul intunecat, apasator, ucigator... Tot
dupa cateva zile, bunicul meu, ducandu-se la
vie sa ia iarba pentru animale, l-a gasit pe
un rand de vie, incepand sa se descompuna.
Tot bunicul meu mi-a spus ca a sapat in
tarana, l-a asezat acolo, l-a acoperit la
loc, a adaugat si niste frunze, apoi si-a
facut cruce si a plecat.
Pentru gesturile minunate de
intelegere din partea lor, eu le-am multumit
nespus si le multumesc si acum. Aceste
pagini sunt un fel de omagiu adus
camaradului meu, pe care niciodata nu l-am
regasit printre oameni... Oricum, pe cat de
vesel si de zvapaiat eram inainte de
incident, pe atat de tacut, trist si retras
am devenit pe parcursul chinului sau, si
dupa moartea sa... Nimeni nu stie asta,
nimeni n-a inteles schimbarea brutala a
comportamentului meu, nici atunci, si nici
acum... Poate citind aceste randuri, vor
intelege totul...
Dupa ce mi-am facut curaj sa infrunt
realitatea, am plecat cu un buchet de flori
albastre la mormantul sau din vie, unde mi-a
aratat bunicul, sperand la fiecare pas,
cuget, ca nu-l voi gasi, ca nu e adevarat,
ca totul este doar un cosmar nenorocit...
Din nefericire, n-a fost ca mine... I-am
gasit mormantul mic, simplu, demn de un bun
camarad... Prin gand i-am vorbit, pe chip
lacrimi mi s-au ivit, iar pe praful in care
toti ne ducem flori albastre pus-am... Stiu,
undeva in fiinta mea pustie de-atunci, ca
sufletul sau se va incarna in trup de om si
poate il voi intalni in viata mea actuala
sau viitoare... De aceea, oriunde merg, ii
privesc foarte atent pe oameni, ceea ce pe
ei ii irita. Ii rog sa ma ierte, si ma vor
ierta daca ar avea compasiunea minima...
Of, Rotofei! Sa stii ca din ziua
aceea blestemata, eu am incetat sa mai
zambesc cu adevarat... Desi stii ca n-am
cuvant de onoare in fata oamenilor, eu iti
promit ca nu te voi lasa niciodata prada
uitarii, intrucat tu, atunci, acum, meriti
mai mult decat orice om pe care l-am
intalnit vreodata... Doar tu ai fost
camaradul meu!
P.S.: Si, Rotofei, unicul meu camarad,
oriunde-ai fi, eu iti spun ca fotografia ta
inramata o tin pe lada patului meu, o sterg
de praf, o mangai, si am grija de ea, fiind
mai pretioasa decat orice nestemata, in
felul acesta sperand sa nu-mi incalc
promisiunea de a nu te uita nicicand...
P.S.2: Si acum este vara, Rotofei... Dar ce
vara rece! Fara tine, umblu ca un nebun pe
toate ulitele, pe sub toate boltile grele de
frunze verzi, prin toate coclaurile
satucului nostru, unde, candva, am fost
camarazi si ne-am distrat... Cei din jur ma
privesc cu suspiciune, dar nu-mi pasa, caci
sunt insensibili si rai, daca nu toti,
majoritatea... Nu stiu ei ce-i aia durere!
Doar tu ai stiut, motanel... Of! Mi-e dor de
tine... Mi-e tare dor de tine.... Si toate
aceste sentimente nu pot fi decat ale unui
copil, ale mele, ale lui Danut. Danut nu te
va uita...
Morfil
|
