Si cand durerea e prea mare, eu
incep sa plang amarnic... Doar lacrimile imi
mai pot da speranta ca voi fi inteles, ca
voi surade si ca imi voi gasi locul acela pe
care il caut de mii de vieti pamantene...
Dar de ce ingenuncheaza mereu
sufletul meu atat de incercat de tristeti
dezumanizante? Sunt lipsit de vointa? Chiar
n-am puterea sa lupt, cu dintii zdrobindu-se
unii pe altii, cu capul aparat de cascheta
ridicat in fata valului de gloante, cu
degetele inclestate pe patul si teava armei
cenusii, calcand peste cadavre si prin balti
de sange? Nu, n-am putere, si sunt las... Ma
las doborat dintr-o lovitura si, in loc sa
ma ridic sa ripostez, eu raman acolo, jos,
umilit, injosit de dusman, si incep sa plang
amarnic caci durerea e prea mare... Cred ca
imi place la nebunie cand sunt cuprins de
melancolie, si cred ca imi place si mai mult
cand ma lamentez, aducand negresit toate
explicatiile posibile si imposibile ca sa
imi sustina starea deplorabila, uneori
impusa chiar de mine insami, rezultand un
paradox care efectiv ma innebuneste. Vezi,
Claudia, iubire, aveai dreptate! Da, numai
eu sunt vinovat pentru ratacirile lungi prin
acele parti sterpe ale lumii... Greu imi mai
este oftatul! Sunt propriul meu calau si
nimeni nu are cum sa ma ajute, decat eu
insami. Dar de ce nu pot, ochi albastri?
Raspunde-mi, te rog! Vreau sa stiu exact de
ce imi ingenunchez voit sufletul... Cum ma
vindec, Claudia, iubire?
Si cand durerea e prea mare, eu
incep sa plang amarnic... Doar lacrimile imi
mai pot da speranta ca voi fi inteles, ca
voi surade si ca imi voi gasi locul acela pe
care il caut de mii de vieti pamantene...
Un inger, infricosator ca orice
inger, rade. Ma tarasc pe un camp de mine
antipersoana si cate o explozie ma
cioparteste. Sunt o sticla care s-a aruncat
singura de pe masa, sinucigandu-se, si
ajungand mii de cioburi, reflectand
scanteieri rosiatice - sangele soldatului
cazut la datorie. Si cand ma gandesc la
patria mea, la datoria mea de a-i apara
granitele de dusmani, lacrimile se sterg cu
maneca verde, capul plecat se ridica din
propria cenusa, ratiunea se intuneca, imnul
tarii mele, Romania, se inalta pe portative
nevazute prin aerul dens, irespirabil, iar
soldatul nemilos si far' de frica din mine
inviaza! Durerea nu mai e prea mare,
lacrimile nu mai curg, lasitatea si lipsa de
motivatie dispar cu desavarsire!
Patriotismul inflacarat si abnegatia pentru
tara mea, asa cum este ea, cu bune, cu rele,
pot fi un leac miraculos pentru boala mea.
Vazand dusmanul stand in fata mea, mi-as
recapata energia cheltuita aiurea, setea de
eroisme, gandul victorios. Si atunci, gata
cu depresia, cu melancolia, cu lacrimile, cu
plictiseala! Trebuie sa lupti chiar daca
schije de bombe impanzesc campurile, chiar
daca cerul se intuneca de avioane, chiar
daca vuietul este asurzitor, chiar daca
ploua infernal si hainele te reteaza din
avantul strigat din nenumarate piepturi de
roman! Claudia, simt victoria... O simt in
sange, in inima, in maini, in picioare...
Camarazii mei cad pe capete, sfartecati de
invadator, si nu mi-e teama! Viata mea
pentru libertatea tarii mele... Oare pentru
ce altceva sa mori decat pentru acest ideal?
Chiar numai printr-o astfel de moarte te
poti identifica si tu cu ceva, simtind ca
apartii unei cauze... Dar, Claudia, reveria
se opreste aici cand tu pasesti unduios in
camera mea de creatie. Apari in fata mea, pe
campul de lupta, te contemplez, devin
neatent, slab, visator, un glonte rataceste,
in piept ma nimereste, sangele tasneste, si
mor nedemn, cu ochii deschisi, cu gandul la
tine... De ce m-ai ucis cu frumusetea ta?
Si cand durerea e prea mare, eu
incep sa plang amarnic... Doar lacrimile imi
mai pot da speranta ca voi fi inteles, ca
voi surade si ca imi voi gasi locul acela pe
care il caut de mii de vieti pamantene...
Am mers prea departe cu lumea mea
virtuala. Ma izbesc de zidul de nedaramat al
realitatii, ca de obicei. Si tu, Claudia,
esti de vina, intr-un fel. De cand sunt cu
tine, eu nu mai pot visa cum visam... Dar, m-
ar ataca o dorinta trecuta, n-am vrut eu sa
devin pragmatic, conectat permanent la
concret, fara irealitati stupide, ca sa pot
supravietui?! Am crezut ca tu esti solutia
si am avut dreptate. Din nefericire, eu am
visul in natura mea morbida si nu ma pot
schimba, oricat m-ai tortura, iubito! Doar
stii ca mie-mi plac florile ofilite si fara
vitalitate... Cand va veni vremea,
patriotismul imi va reda ardoarea pe care
acum n-am cum s-o am. De-abia astept
momentul trezirii monstrului din mine... Si
atunci nu voi mai gresi ca in reveria mea
caci ma voi fi despartit de tine si nu-mi
vei mai aparea pe campul de lupta ca sa-mi
distragi atentia si sa mor nedemn. Sigur,
amintirile ma vor rascoli pentru o perioada,
dar ele sunt un pret prea mic pentru
victoria rasunatoare a neamului nostru in
lume, plus ca va sosi si timpul in care te
voi uita, asa cum omul uita orice si
deformeaza orice... Pana maine, totusi,
iubire, e-o noapte si-mi vei sopti numele la
ureche - Dani, Dani, in ecouri, si voi
pregeta intre lumi antagonice asteptand
speriat deznodamantul... Nu stiu cat timp
imi voi mai ingenunchea sufletul...
Morfil
|
