Cine ar fi crezut vreodata ca exista
intr-adevar minuni intr-o lume in care totul
trebuie sa aiba o explicatie, desigur ca
falsa si prostuta, aidoma noua, oamenilor?!
Da, mai exista si minuni! Chiar foarte multe
minuni... Nici eu nu mai credeam, dar acum
totul s-a schimbat, dupa cum veti citi. Mai
credeti in minuni?
Niciodata nu mi-am imaginat ca
Dumnezeu este atat de maret... Oare cine isi
mai imagineaza asa ceva in zilele noastre
agitate de tehnologie - sentimente false,
lumi false, explicatii false, suflete
pierdute? Si uite, totusi, ca Parintele
Luminilor si-a intors privirea catre mine si
prin interventia Sa subtila m-a salvat
realmente de la moartea definitiva a
sufletului. Nu stiu ce a vazut El la mine,
nu stiu ce vrea El de la mine, nu stiu ce o
sa faca El cu mine, dar, in aceasta noapte
calda si senina de sfarsit de septembrie, ma
simt atat de indatorat Lui, incat
ingenunchez la scaunul Sau sfant si luminos
si ma rog Lui si-mi cer iertare pentru toate
rautatile trecutului si-I multumesc infinit
pentru darul suprem care m-a ridicat din
mizerie: Iubirea...
Dumnezeu ma iubeste... Of, Doamne,
cat ma mai iubesti Tu! Cat m-ai iubit Tu pe
mine! Eu, cat o clipire a privirii Tale
eterne, eu, cat o lacrima a ta cazand din
ceruri, eu, cat o raza de lumina izvorand
din gloria Ta... Eu Te uram, Tu ma iubeai...
Acum, eu Te iubesc, Tu ma iubesti. Cum a
ajuns un suflet pierdut sa Te iubeasca intr-
atat, Domnul meu?
Dupa 20 de ani de singuratate
extrema, cu tot ceea ce implica ea:
introvertire, revolta, ura, degradare
psihica, fizica, declin al propriei conditii
umane catre animalic si dincolo, nevroza,
nebunie, etc., rabdarea mea atinsese deja o
limita care vibra tot mai tare, aproape sa
se spulbere ca o gramajoara de frunze lasata
in bataia vantului de toamna capricioasa.
Devenisem un inger cazut dintr-un copil
promitator la orice capitol... Ma consideram
un monstru, o aberatie genetica, un esec
intentionat al creatiei, uneori chiar un
AntiChrist caci simteam nesfarsite puteri de
a face rau, de a distruge gloria sfidatoare
a oamenilor, incapabil de a fi iubit si de a
iubi, precum Iuda (victima istoriei
mincinoase, simbol fals al tradarii pe care,
totusi, trebuie sa-l folosesc), ca un
blestem divin aruncat asupra vietii mele. Am
trait experiente de neimaginat nici macar
pentru cea mai bolnava minte de pe acest
pamant intunecat de-a dreptul in acele
momente. Am atins limitele cele mai de jos,
posibile si imposibile, ale conditiei umane,
frizand, repet, orice imaginatie sau
experienta.
Aflat pe punctul de a-mi pierde
ireversibil mintile, ma resemnasem... Nu mai
aveam vise, nici bune, nici rele, nu mai
aveam un scop clar conturat pentru care sa
mai traiesc. Eram, pur si simplu, o epava,
mai grav, un catarg infipt in bancul de
nisip si atat de neputincios de a evada...
Defetist din fire, am acceptat starea
teribila de lucruri, preferand sa ascult
marea pana a-i invata cantecul unic,
preferand sa admir tabloul cu panza
schimbatoare, cand furtuna, cand acalmie...
La inceput, a fost inefabil de dureros, dar
durerea de azi s-a adaugat la cea de ieri,
iar cea de ieri la cea de alaltaieri, incat
durerea a devenit placere nesperata,
dezmierdare paradisiaca...
Cu chipul cadaveric, rasfrant de
marea limpede, stiam ca sfarsitul imi este
inevitabil. Epuizat de orice fel de energii
pozitive si/sau negative, ma mai bantuia,
totusi, un singur gand linistitor,
eliberator, ca o pecete intre mine, bestia,
si Domnul, creatorul: dupa ce voi muri, as
vrea tare mult sa devin praf cosmic, ca sa
calatoresc stingher prin Univers, asa cum
faceam odinioara pe Pamant cu gandul, caci
poate, poate voi cadea si eu pe vreo planeta
si imi voi gasi in sfarsit, locul... Cu
aceasta ultima dorinta am plecat eu intr-un
sat uitat de lume, inconjurat de o campie
vasta, ce se uneste patimasa cu zarea topita
de august. Nu voiam sa plec, dar, pana la
urma, am facut ceea ce trebuia sa fac -
chemarea era prea puternica.
Acolo am intalnit eu acest ingeras
cu parul blond, luminos si frumos cum
niciodata nu mai vazusem eu in lumea mea
intunecata! Si, desi eram un inger cazut, eu
ii mangaiam chipul catifelat si parfumat cu
esente nenumarate si ametitoare de
trandafiri, asemeni unui ultim gest de ramas
bun, de jind, facut unei lumi inaccesibile
pentru cei de teapa mea, iar ea nu ma
respingea, ci ma privea intelegatoare,
iertatoare, iubitoare, salvatoare...
Multumita acestei singure priviri, eu o
iubesc nespus de mult! Mai tarziu, ea a
indraznit si a inceput sa si aline ranile
bestiei care sunt, sarutandu-le si
tamaduindu-le, imbunandu-mi sufletul ca si
cum Mantuitorul si-ar aseza mana sfanta pe
crestetul meu si mi-ar spune cu o vocea
dulce si calma si zambindu-mi plin de iubire
ca nimeni altcineva vreodata: "Pacatele iti
sunt iertate. Te-ai vindecat... Acum, hai,
mergi, du-te in lume si vorbeste oamenilor
de Mine!" Multumita acestui singur gest, eu
o iubesc dincolo de frumusete!...
Acest ingeras cu parul blond mi-a
luat mainile in mainile ei, ca focul pentru
un inger cazut ca mine, si m-a ridicat cu
forta unei priviri si a unui gest din
mizeria existentei, din abisurile raului,
din padurile pierzaniei. Iar pentru ca m-a
salvat, o iubesc si mai mult, o ador si o
divinizez! Dumnezeu este Cel care a rugat-o
sa se apropie de mine si sa-mi deschida usa
si sa ma scoata la lumina, ea acceptand,
cred, de dragul meu sa ma ajute. Ea m-a
schimbat si pe mine intr-un inger luminos...
Ea m-a intors de pe drumul pierzaniei catre
cel ce duce la Domnul atat de bland cu
sufletul meu, candva condus de raul gata,
gata ca sa ma spulbere precum vantul o
coroana de papadie... Ea, imputernicita de
Domnul meu, mi-a salvat viata! Pentru
aceasta, eu o iubesc, o ador, o divinizez,
si-i raman indatorat toata vesnicia mea
promisa...
Acum, insa, liniile metalice ale
ceasului demodat indica 4:30 dimineata si
mie imi este somn dupa o zi de calatorie si
dupa o noapte nedormita... Ieri am plecat
din acel sat uitat de lume, inconjurat de
campie vasta, ce se unea patimasa cu zarea
topita de august. August a trecut de mult
timp - septembrie aproape trece si el...
Fara ea, fara ingerasul meu cu parul blond,
totul trece, iar cele 2 saptamani de iubire
efectiva parca sunt nesfarsite. Sunt sigur
ca nu voi uita sau nu cred ca voi uita de-a
lungul existentei mele aceste 2 saptamani si
momentul despartirii - eu, in statia de
autobuz, ea venind de la scoala...
Se apropie, eu simt un vid imens,
asemanator cosmosului, in stomacul care ma
obliga sa ma chircesc, sa ma incarlig, sa ma
aduc de spate, de durere si de iubire
dincolo de ratiune. Se opreste in fata mea,
ma priveste, imi zambeste, ma ia de maini,
ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie, eu,
neclintit, fals, disperat ca o voi pierde
pentru un scop inferior sentimentului
iubirii, atat de disperat incat intru in
blocaj general. Imi zice pe nume, dar eu nu
o mai aud, ar vrea sa ma sarute, dar eu sunt
din eter, din priviri ma roaga sa nu plec,
dar ce pot face? Trebuie sa plec, insa nu
simt la fel. Eu ce sa aleg acum, Doamne?!
Totul se prabuseste in juru-mi, culorile se
sterg prelung, chipul ma orbeste, trupul mi
se cutremura de necontrolat...
-Uite! Uite! Vine autobuzul. Vine
autobuzul..., imi zise pierzandu-si zambetul
angelic.
Fiinta mi se sfarama in mii de
cioburi de sticla si eu parca ma priveam
neputincios de undeva din afara, asistand la
propriul meu esafod...
-Ciprian! Ciprian... Tu pleci!?
(cred ca de abia acum constientizeaza clipa,
ca si mine de altfel; vorbeam inainte de
plecare, de despartire, dar eram detasati de
moment)
-Da... (un oftat, parca sfasietor de
ceruri, a urmat acestui raspuns atat de sec)
-Ce vom face? (am suras - nici in
aceste clipe grele, ea nu s-a gandit la ea,
la ce va face ea, ci la ce vom face amandoi)
-Ne vom astepta... unul pe
celalalt... dincolo de timp... 8 ani nu
inseamna prea mult. Daca te-am asteptat 20
de ani, te mai pot astepta si 8, nu? Am
invatat ce inseamna rabdarea! (amandoi
stiam, insa, ca ne va fi foarte greu; si,
sincer, nici acum n-am invatat ce reprezinta
rabdarea...)
M-a privit cu lacrimi de roua in
coltul ochilor caprui, tinandu-ma atat de
slab, cu cateva degete, de mana dreapta,
ucigandu-ma cu o inocenta dezarmanta, ca mai
aveam putin si renuntam la viitorul meu
pentru a fi doar cu ea. Din pacate sau din
fericire, depinde de ceea ce simt in ziua
cand ma gandesc la aceste momente, am
realizat nu stiu cum ca ramanerea mea
alaturi de ea ar fi efemera si neproductiva -
despartirea, distanta fac iubirea un mic
rau, dar se poate sa aiba si laturi bune pe
care acum nu le intuiesc chiar deloc...
Sunt confuz. Plang de 3 ore, fara
oprire, ascultand melodii de dragoste,
privindu-i fotografia de pe ecranul
monitorului, devenita un fel de icoana...
Imi amintesc niste vorbe neclare, un gest si
atat.
-De ce-ai iesit acum de la scoala?
Nu trebuia sa iesi la ora 2, ca eu sa fiu
deja plecat, si sa-mi fie plecarea mai
usoara? Mhmm?!
-Ba da, dar ne-a dat domnisoara
drumul mai devreme.
-... Parca Domnul a vrut sa fie asa!
-Poate... Cine mai stie?!
-.... Of, Alina mea!...
Acum mai vad printre lacrimi amare
doar gestul ei, cand degetele ei mi-au lasat
mana sa cada in gol, pe langa un trup inert,
mort, fara viata, caci sufletul nu mai este
cu el, ci a ramas acolo, in acea statie de
autobuz, ca sa o priveasca zi de zi pe ea
cum trece la scoala cu ghiozdanul ei mic...
In autobuz, pe strada, in microbuz,
pe strada, imi vine sa plang, sa suspin, sa-
i strig numele incat sa crape pamantul sub
mine, dar sunt oameni in jurul meu si nu
stiu de ce prezenta lor ma deranjeaza atata
si ma obliga sa imi refulez sentimentele...
Ajuns acasa, eu nu sunt fericit. Plang,
sufar enorm si sufletul mi-e departe,
departe tare... Si, totusi, nu-L urasc pe
Dumnezeu, nu-L condamn pentru ca mi-a daruit
2 saptamani de fericire paradisiaca si ca
urmeaza 8 ani de chin continuu, secunda de
secunda... M-am intors la El si voi ramane
in fata scaunului Sau rugandu-ma, pana cand
se va indura iarasi si imi va mai da sa gust
din licoarea numita fericire, din paharul
numit iubire...
Morfil
|
