Astazi este duminica, si, ca in
orice duminica, Delia scrie la masuta ei...
Scrie numai versuri triste. Este o duminica
insorita, si, totusi, ea scrie numai versuri
triste... Chiar si atunci cand penita nu mai
trece usor, amplu, circular peste foaia mica
de caiet, sunetul sfasietor al sufletului,
strapuns de sulita caznei inadaptabilitatii,
nu se stinge, ci se aude si mai tare, prin
fiecare litera, cuvant, masura, ritm, rima:
"In loc de raspunsuri...
E noapte acum... Totul pare un
hasur de creion.
Si privesc spre cer si vad
constelatia Orion.
Cand pamantul adoarme sub ale mele
picioare
Ma trezesc si scrutez linistea pana-
n departare...
Ma straduiesc sa percep o fiinta
printre umbre...
Poate am norocul s-o zaresc pe sub
bolti de frunze,
Poate ma asteapta pe langa pomi cu
tulpini scunde,
Sau poate va veni purtata de cosmice
unde.
Timpul trece acum... Mica mea stea
nu-mi mai clipeste...
Daca nici ea nu ma vede, cine ma mai
iubeste?
Cerul se misca, pamantul tresare -
moarte in crang,
Toate pentru ca lacrimi se
strecoara... si eu plang, plang!
Oare cine isi va aminti de mine intr-
o zi?
Fiinta din energie subtila chiar va
veni?
Clipele acestea interogative le
detest -
Suspine in loc de raspunsuri care
tot pribegesc..."
Delia termina poezia, insistand cu
stiloul pe "c"-ul final al
cuvantului "pribegesc", dintr-o intentie
subconstienta. Reciteste versurile si devine
si mai trista... Inspiratia nu o lasa sa
respire si multe alte cuvinte incep sa se
aseze pe foile mici de caiet:
"Clinchet de izvoare
In padurea de pe culme se auzea
clinchet de izvoare
Care minuna zarea linistita din
rasarit de soare...
Pasii marunti ai diminetii erau
urmati de-aceste ape
Pe sub bolti de frunze ingalbenite
ce pareau sarutate.
Si pasari colorate zburau sau se
odihneau pe crengute,
Ascultand tacute ale raurilor
acorduri finute.
Un iepure cu urechile mari asculta
si el cantecul,
Iar un fluture pictat alerga sa se
joace cu clinchetul.
Peste toate se simtea un aripi-
suierat de porumbita
Careia-n piept i se zbatea neincetat
o inima mica
Doar ca sa fie a melodiei dulci si
duioase iubita...
Imbatat de acest concert, un hamster
iesi din vizuina.
Acum, trei ursuleti nazdrazvani se
joaca intr-o poienita,
Asteptand de zor ca sa vina mama lor
si sora mai mica
Si ca sa le povesteasca tot despre
clinchetul de izvoare,
Daca el se va incuia sau nu cu grele
si negre zavoare...
Deodata, nori pufosi si fiorosi au
acoperit cerul,
Iar toti se adapostisera rapid, la
clinchet stand cu gandul...
Stelute mii si mii incepusera sa se
alerge - leapsa,
Ademenite de pamantul ce pentru ele
era soarta...
Atunci, cantul izvoarelor fugi de un
fluier de ciobanas.
Mirat ca iarna vine devreme, se duse-
n locul dragalas,
In locul unde nici gerul cel mai
cumplit nu-l poate ajunge!
Acolo e zavorat bine, visand la
viitor cand plange..."
Delia termina poezia, insistand cu
stiloul pe "e"-ul final al
cuvantului "plange", dintr-o intentie
subconstienta. Reciteste versurile si devine
si mai trista... Inspiratia nu o lasa sa
respire si multe alte cuvinte incep sa se
aseze pe foile albe de caiet:
"Dor de clipe
Mi-e dor de clipele mortii
Cand zaresc flacara tortii...
Disper in secluziune
Si urasc orice minune.
Mi-e dor de clipele vietii
Cand nu sunt in centrul pietii...
Singura, trista si neom,
E urat sa trec prin atom."
Delia termina poezia, insistand cu
stiloul pe "m"-ul final al
cuvantului "neom", dintr-o intentie
subconstienta. Reciteste versurile si devine
si mai trista... Inspiratia nu o lasa sa
respire, dar multe alte cuvinte nu mai incep
sa se aseze pe foile albe de caiet.
Supliciul este prea greu de indurat, iar ea
a indurat deja prea mult, biata de ea! Prea
multa singuratate, tristete si uitare...
Cine o poate condamna acum ca a permis
gandulului perfid sa i se strecoare in
minte?! Acest gand perfid ii promite
eliberare totala de toate sentimentele
mortii, prin moarte... Cum ar putea un
suflet atat de chinuit sa-i refuze oferta?!
Si Deliuta se ridica de la masuta
ei, lasand stiloul sa cada din desclestarea
degetelor ei lungi si subtiri peste foile
mici de caiet... O lumina lina ii mangaie
chipul adolescentin, parca implorand, cand
fereastra se deschide larg, ivindu-se
prapastia... De la etajul 9 al blocului, de
la apartamentul 66, prapastia este atat de
fascinanta, de chematoare, de ispititoare!
Oare cine are puterea sa nu-i urmeze
unduirile aerului?! Si cerul i se
infatiseaza fetei precum panza pictorului
tanar, visator, plina de simboluri simple si
de idealuri, in care norii mari, din vata de
zahar se apropie lent de acoperisul
orasului, inconjurat de lacuri cu oglinzi
usor incretite de cate un pescarus
aterizand...
"-Copacii din gradina blocului chiar
sunt frumosi! Of, cat as vrea sa ma odihnesc
sub coroanele lor umbroase!... ", parca isi
spune Deliuta, contemplandu-i cu ochii ei
mari, verzi, tulburatori...
Si parul ei blond, cazut dincolo de
umerii firavi, se zbate, precum pleoapa cu
genele ei arcuite, in bataia domoala a
vantului venit de departe, special ca sa
admire frumusetea acestei fete de imparat,
vestita in toate regatele lumii...
"-Cu adevarat n-am vazut o fiinta
mai luminoasa pe pamantul acesta! Dar... Dar
cum poate fi singura, trista si lasata
uitarii o astfel de printesa?! Chiar nu si-a
gasit ea printul?!... Si ce rochie ca
talazurile marii are! Si ce pantofiori rosii
aidoma catifelei! Si ce cercei i se odihnesc
pe obrazul roz ca apusul rar! Si ce de
nestemate are la gatuletul ei, la manutele
ei, la degetutele ei!... Cum poate fi
singura, trista si lasata uitarii o astfel
de printesa?!", parca isi spune vantul venit
de departe...
Si e mult pana jos, dar numai in
aparenta - cateva secunde sunt suficiente...
Totusi, o ultima licarire a sperantei
cutreiera sufletul sortit pierzaniei - poate
nu se va izbi de pamantul nevinovat, de
copacii atat de dragi ei, poate i se vor ivi
aripi mari si vanjoase in loc de maini
subtiri si va trece razant cu solul si se va
inalta catre cerurile unde viseaza sa
ajunga, sa strabata dincolo de ele, sa-L
vada pe El... Oare, acolo, sus, salasluieste
cu adevarat iubirea, prietenia, fericirea,
neuitarea? El poate se va indura de soarta
pe care ia dat-o si ii va darui cate putin
din fiecare... Nu vrea mult, ci macar o
particica din fiecare, o particica cat o
picatura de apa in desert...
Si speranta prinde un contur
puternic si intuneca definitiv mintea fetei
cu acest vis minunat. Urcata pe pervaz,
tinandu-se cu mainile de marginile din lemn
ale ferestrei, priveste abisul... Ce
chemare! Ce dorinta! Ce vis! Iar vantul
venit de departe se joaca cu parul ei blond
pentru ultima data, stiind inteleptul de el
ca nu are cum sa o poarte pe bratele sale
pana la ceruri...
"-Delia, ingeras, urmeaza-ma si-ti
promit ca te voi pretui cum nici un
pamantean n-a fost si nici nu va fi capabil
sa te pretuiasca! Te voi iubi, te voi adora
si te voi face mai fericita decat toata
fericirea pe care o poate emana universul
acesta! Hai, vino! Lasa-ma sa te
imbratisez... Of, Deliuta mea, ingeras, lasa-
ma sa-ti sarut chipul radios!...", o voce
suava ii vorbea in mintea ei, chemand-o la
ea.
Fata de imparat zambea etern -
cuvinte atat de frumoase nu i-a spus nimeni,
nicicand!
"-Cine esti tu, voce calda? Cine
esti tu de-mi incanti fiinta grea cu cuvinte
rare si pretioase ca floarea-de-colt?",
intreaba Delia, tot mai atrasa de abisul si
promisiunile sale.
"-Eu sunt... Dar ce conteaza cine
sunt?! Lasa asta, rogu-te, si vino sa te
imbratisez ca sa te preschimbi in cea mai
luminoasa dintre fiintele ceresti! Hai,
Deliuta! Hai, ingeras! Stiu ca vrei, ca iti
doresti enorm sa scapi de lumea asta
insensibila, degradata, rea... Asa ca,
iubire, eu sunt salvarea ta, numai eu...
Hai! Hai, Delia! Vino! Coboara catre mine...
Asa...", o voce suava ii vorbea in mintea
ei, chemand-o la ea.
Si fata a mai tremurat o singura
data, apoi s-a lasat, precum un trup fara
viata, sa cada dincolo de fereastra, in
afara ei, spre abis, spre vocea ispititoare,
chematoare... Cu mainile intinse, astepta sa-
i creasca aripi mari si vanjoase, dar
nimic... Vantul o privea neputincios,
plangand, urland, incercand s-o salveze cu
cate-o rafala ratacita din sufletul sau
tremurand de durere ca isi va pierde chipul
drag, contemplat in fiecare zi, in fiecare
noapte... Secundele treceau, dar mai greu,
de parca totul se petrecea intr-o alta
dimensiune... Delia astepta momentul
transfigurarii, astepta inaltarea catre
cerurile promise... Si se prabusea, si ochii
i se inchideau, si sufletul din trup i se
ridica! Si... sfarsitul!... Chipul i s-a
sfaramat de crengile candva iubite, apoi de
pamantul candva mangaiat...
Vocea a mintit-o. Acum, Delia
suspina si plange mai intens decat o facea
in lumea pamanteana. A gresit, dar cine o
poate condamna? In locul ei, cine ar fi spus
nu acelei voci suave, calde, cine ar fi spus
nu sperantei, in fond?! A vrut atat de mult
sa evadeze, sa fie neom, sperand sa nu mai
sufere!
A fost convinsa ca vocea o va iubi,
intelege, mangaia! Se pare ca minciuna este
o lege universala si ea... Acel gand perfid
i-a promis eliberare totala de toate
sentimentele mortii, prin moarte... Cum ar
fi putut un suflet atat de chinuit ca al ei
sa-i refuze oferta?! Ar fi vrut sa-i creasca
aripi in loc de maini, si sa zboare sus,
sus, dincolo de ceruri, ca sa ajunga la El!
Ce nenorocire si ce tristete ca zborul ei a
fost doar un zbor frant...
-Deliutaaa! De ce, mai, mama?!...De
ce, Deliuta mea?...
Si sufletul fetei de imparat tresare
si tremura infiorator! Acesta este regretul,
venit mereu ultimul, dar cel mai infam
sentiment, intrucat n-ai cum sa-l invingi...
"-Ce-am facut? Am dat lacrimi
pamantene pe lacrimi nevazute...", isi spuse
Delia, dar prea tarziu, asa cum se intampla
intotdeauna...
Si peste ani de durere cumplita
pentru parintii ei blestemati parca de
soarta, camera ei devenise un loc de
rugaciune disperata, un loc al lacrimilor
sfasietoare... Si, din cand in cand, pe
scaunul din fata masutei, apare Delia cu
chipul ei nou, dar diafan, din particulele
altei lumi, scriind de zor, manata de
inspiratia dictatoare:
"Dor de clipe
Mi-e dor de clipele mortii
Cand zaresc flacara tortii...
Disper in secluziune
Si urasc orice minune.
Mi-e dor de clipele vietii
Cand nu sunt in centrul pietii...
Singura, trista si neom,
E urat sa trec prin atom."
