-Maine, nu voi trage nici macar un
singur glonte! Nici macar unul! marturisi
Christian camarazilor sai, cuvintele sale
rasunand izbitor in camera imensa, tacerea
devenind palpabila...
Chircit in coltul sau, apasat de-o
povara ca greutatea crucii vietii, el isi
frange mainile tinere, dar pline de batai de
la patul pustii cu care avusese atatea
trageri la tinta. Prozaiceanu, liderul
grupului, il priveste ironic, neintelegandu-
i dorinta launtrica, sfarsind printr-un
ranjet batjocoritor:
-Si de ce, ma rog, nu vei
trage... "nici macar un singur glonte"?!
Mhmm?
Toti ceilalti se framantau vizibil
in sinea lor. Aceste cuvinte, ivite din
senin, ii faceau sa se gandeasca si mai
intens la ziua de maine, ziua in care vor
trai sau vor muri... Pana la urma, pe lumea
asta totul este dual, nu?
-Noi suntem invadatorii! izbucneste
doborat definitiv de tensiunea interioara.
Noi nu avem nici un drept sa ucidem! (un
pumnal se rasucea in sufletele si mintile
fiecarui camarad de-acolo, din acea
incapere, cu greu putand fi numita cazarma)
Ei au tot dreptul, ei se apara de noi, de
dusmani... Pe noi ne va pedepsi Dumnezeu
pentru crimele noastre! Pe ei, nu! Domnul le
ingaduie orice caci ei sunt cei care se
apara... (respiratia ii este alerta, sunetul
grav resimtindu-se facil in incinta
racoroasa si posomorata) Cum ma poate lasa
propria constiinta sa particip la un
veritabil macel?! (oftatul sau patrunde
piepturile tuturor, chiar si pe cel al lui
Prozaiceanu, care nu mai este atat de sigur
pe el, pe motivele sale, pe justificarile
sale, mai acum ceva minute, de netagaduit)
Mai si port numele Mantuitorului pe
frunte!... (toti reflecta acum, cum rar au
facut-o vreodata in viata lor) Nu ma cheama
pe mine Christian, de la Cristos? Cum as
putea eu sa ii port numele, dar sa nu ii
respect legile mantuirii?! Spuneti-mi si
mie, camarazi de arme!
Tacerea se instalase categoric dupa
ce ecoul cuvintelor lui Christian se
dispersara finalmente. Se aude sunetul de
stingere, un sunet inalt si suparator...
Fiecare se ghemuieste in patul sau, invelit
bine si rugandu-se la cine stie ce zei. Dupa
un timp, toti adorm cu gandul la ziua de
maine, cand vor trai sau vor muri... Numai
Prozaiceanu are acelasi ranjet batjocoritor
pe chipul rece...
"-Noi n-avem nici o vina, nici o
problema de moralitate! Tara noastra mult
iubita ne-a trimis aici. Din patriotism si
loialitate fata de conducatorii nostri,
trebuie sa urmam cursul evenimentelor. Atata
tot! E foarte simplu... Chiar nu-nteleg de
ce se-agita unii care-aduc in discutie tot
felul de tampenii! Mai atenteaza si la
devotamentul celorlalti camarazi, cuprinsi
de indoiala cand aud astfel de ineptii!
Christian, oi avea tu numele Mantuitorului,
dar eu vreau sa castig, sa traiesc, nu sa
mor ca tine! Si asta nu inseamna ca tu esti
sfant pentru ca vei muri, iar eu diavol
pentru ca voi trai... Mari prejudecati mai
ai, frate!..."
Campul de lupta zace-n ceata
densa... Picuri de apa salasluiesc pe
hainele groase ale soldatilor celor doua
armate care se vor confrunta intr-o
inclestare cum numai din carti poti citi si
afla, carti scrise doar de acei soldati...
Suspansul din aer devine prea greu pentru
cei cu mintea slaba... Linistea dinaintea
furtunii este mai infricosatoare decat lupta
insasi... Totul se pierde in intunecime
infernala...
In prima linie, Prozaiceanu face
semne de imbarbatare, de incurajare tuturor
camarazilor care, culmea, il zaresc foarte
bine, ca si cum el ar fi fost o torta de
lumina in mijlocul noptii. Din transee,
soldatii asteapta semnul declansarii
atacului decisiv pentru cucerirea redutei.
Undeva, langa liderul Prozaiceanu, sta
infrigurat Christian, sugrumat de gandurile
de ieri:
"-Astazi, nu voi trage nici macar un
singur glonte! Astazi, Doamne, arma mea nu
va gusta din sange nevinovat, caci port
numele sfant al Fiului Tau... Voi rosti
Tatal nostru si, alergand de nebun
printre gloante iuti si fatale, voi fi
impuscat si ma voi prabusi cu sufletul
impacat pe pamantul trepidand de la atatia
pasi greoi de bocanci ai soldatilor care
urla pentru victorie, pentru istorie... Ce
mai conteaza o viata-n plus sau in minus pe
lumea asta in care moartea isi face de cap?!"
Dintr-un reflex de neinteles,
Christian cauta privirea lui Prozaiceanu. O
gaseste si din sclipirile ei reci parca
intelege urmatoarele indemnuri:
"-Suntem in prima linie, frate...
Daca tragi, s-ar putea sa supravietuiesti.
Daca nu, sigur vei muri... Daca nu tragi, o
sa mori, ma! E clar?! Trezeste-te macar in
ultima clipa! Fii si tu odata egoist in
viata si gandeste-te la tine mai mult decat
la orice altceva... Christiane, eu n-am
nimic cu tine... Pe camul de lupta, eu voi
fi tot timpul langa tine, langa bratul tau,
si daca iti va fi teama, sa ma privesti cu
coada ochiului - vei regasi si-n sufletul
meu teama... Nu sunt de fier si nici rece.
Am si eu o constiinta, dar, in astfel de
clipe, n-ai nevoie de ea! Intr-o lupta, nici
Dumnezeu nu stie cine-i cel bun si cel
rau... Hai, frate, sa castigam, si dupa
victorie sa bem si sa mergem la niste femei
frumoase si sa uitam de orice oroare! Imi
promiti?"
Dar Christian n-a mai avut timp sa-i
promita deoarece zvacni semnalul...
-La atac, camarazii mei!!! se-aude
din pieptul lui Prozaiceanu care tasneste
cel dintai dincolo de protectia transeelor.
-La ataaac!!! se-aude navalnic in
urma sa, o multime de haine verzi sarind din
transee si luand-o la fuga fara a sta pe
ganduri, fara a-si mai consulta constiinta...
Bombe cad si schije jupoaie si
schilodesc tineri, mitraliere ciuruie primii
veniti prea aproape de reduta inamica! Deja
campul devine o mare de sange gelatinos in
care soldatii inca in viata calca cu
bocancii greoi... Vuietul este asurzitor!
Suieratul gloantelor baga spaima-n carnea
fierbinte de sub haine, care tremura!
Exploziile zguduie pamantul! Ceata se-ngana
cu fumul cenusiu al bubuielilor de tun!
Niciodata parca moartea n-a fost mai
prezenta ca acum! Si ce pofta de suflete
tinere are coasa ei stralucitoare!...
In iadul declansat, Christian il
pierde din vedere pe Prozaiceanu... Atunci,
paralizat de nesiguranta vietii, de teama
mortii, se opreste in loc, privind catre
liniile inamice, disperate ca nu mai pot
face fata acestui ultim atac dintr-un asediu
indelung. In mijlocul marii de sange,
Christian sta neclintit, cu arma cazuta la
picioare... Bocancii i se cufunda in cleiul
cald si rosu... Un suierat se apropie
vertiginos de capul sau, si, in acel moment,
cineva ii spune ca pe el sta scris numele
sau... Desi acesta vine de la Cristos, el
trebuie sa moara! Si ii gaureste fruntea
senina, sangele nemaiavand timp sa
tasneasca... Christian se prabuseste pe
spate, printr-un salt in flash-back-uri
sfasietoare... Sufletul i-a iesit de mult
din trupul inert... Langa el, alti ostasi
cad secerati de mitraliere inamice... Cu ei
se va ridica la ceruri...
Tara sa a castigat batalia, si, mai
apoi, razboiul. Prozaiceanu a devenit eroul
natiunii, dupa ce si-a condus camarazii la
victorie si triumf nebanuit asupra
dusmanului. In ciuda meritelor sale, gloriei
sale, modelului de reusita pe care il
impunea in societate, Prozaiceanu nu era
fericit pe deplin. Ceva adanc, naucitor, ii
rascolea sufletul, arogant de la o vreme...
Era amintirea unui camarad, parca il chema
Christian... Isi aduce aminte ca i-a cautat
trupul la "morga ambulanta" si i l-a gasit,
alaturi de el zacand si pusca sa. Intrigat,
a scos incarcatorul - toate gloantele erau
la locul lor, asezate meticulos... Atunci,
fara sa planga vreo clipa, a avut o singura
reactie, aceasta reprezentand felul sau de a
aduce un omagiu camaradului pierdut:
-Intr-adevar, in numele lui
Hristos...
-Ce anume in numele lui Hristos? il
intreba curioasa o asistenta, apropiindu-se
de bratul lui puternic.
-Moartea acestui om...
-Ce e cu ea?
-Acest om a murit pe campul de lupta
fara sa traga vreun glonte. Uite,
incarcatorul este la fel de plin cum a
plecat din cazarma... Acest om n-a vrut sa
ucida. Si a facut gestul suprem in numele
lui Hristos... (ofteaza)
-... Cum il chema?
-Christian. Da, Christian, de la
Cristos...(ofteaza)
-Ce nume frumos!
-Da. Dincolo de orice indoiala...
(dupa o scurta pauza) Niciodata n-am inteles
atitudinea lui, dar, acum... totul s-a
schimbat. Cum ar fi putut sa ucida un om,
chiar si dusman, cand pe el il chema ca pe
Mantuitorul?! Cat de subtile sunt unele
lucruri cateodata si cat de tarziu ajungem
sa le intelegem!... (ofteaza)
Arma prafuita si manjita de sange o
aseaza langa camaradul sau si pleaca, la fel
de rece cum a si venit. In urma sa, raman
scanteierile stelutelor din pieptul acoperit
de-o haina verde si asistenta cu priviri
admirative pentru eroul ei... Si usa se
inchide discret... ca intotdeauna... Dar in
numele cui?
