O faptura delicata se plimba domol pe campul
cu maci,
Iar eu priveam intristat cum rupea usor cate-
o mica floare...
Dar, nu stiu cum, m-a vazut cu ochii ei
caprui si-a strigat: ce faci?
Gestul nu-mi mai facea intangibila lumea ei
ce nu moare...
Am tresarit sfasiat de suras, iar ea,
alergand, se grabea...
Trupul ei era acoperit de-o rochie alba,
pictata,
Parul ei saten, luat de vant, peste umeri se
ducea, venea,
Si buzele ei mici fredonau angelic: "Ma simt
uitata..."
A ajuns langa mine si m-a imbratisat si m-a
sarutat,
Apoi m-a intrebat curioasa cum de stiu
campul ca un nimb.
Am dat din umeri, simtindu-mi, dup-atat
timp, sufletul impacat!
Vesela ca nu mai e singura, m-a rugat cu ea
sa ma plimb.
Si am mers amandoi printre flori rosii, eu
tacand, ea tot vorbind.
De-aici am ajuns in poienita, iar din
poienita in crang.
La drum ne-am despartit, dupa clipele
dinainte jinduind,
Si am ramas cum raman pomii fara frunze - am
ramas sperand...
Acum stau intins pe asternut aspru dintr-o
camera rece...
Ochii-mi fixeaza tavanul decojit si cad in
reverie,
Spunandu-mi si repetandu-mi ca un
prostut: "va trece, va trece!"
In van am crezut in iubire, ea nu e
destinata mie...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
mai pusesem un com.la "in numele lui Hristos", text care mi-a placut si care m-a lasat pe ginduri.E multa sensibilitare si introspectie in ce scrii.Persevereaza
