O lumina palida adoarme
coridoarele liceului. Este cu mult timp dupa
bacalaureat, mai exact in luna august, si
este o liniste relativa, dar apasatoare...
Din sala 24, unde invatasera
elevii clasei a 12-a D, iese un tanar
absolvent cu media 8,82, care lasa in urma
un scartait sec de parchet vechi si obosit.
Particule de praf se aseaza pe pantofii sai
negri, ceea ce il irita nespus. Daca exista
un motiv serios in defavoarea Bucurestiului,
acela ar fi praful, mai prezent aici decat
in zonele rurale. Dar aspectul neplacut
trece in obisnuinta cand pasi apasati si
desi lovesc gresia cu model simplu de pe
coridoarele candva ticsite, zgomotoase,
vivace, alerte, animate de suflete
adolescentine si capricioase... Si o umbra
sfioasa se zbate pe peretele tern precum
pleoapele fetei indragostite pe panze de
iluzii care nu tin cont de ora de
aprofundare a unei materii oarecare.
Jaluzelele de la ultima fereastra de pe hol
devin nastrusnice la fiecare mangaiere de
vant uscat de vara. Usile claselor stau larg
deschise, parca asteptand deja copii
galagiosi si neastamparati care sa le
tranteasca toata ziua. Of, ce amintiri!...
Zoli se opreste in fata scarilor
pentru elevi de la etajul 2 catre etajul 1.
Vede si apoi calca pe un muc de tigare fara
prea multa convingere. Stie ca odata isi
inecase si el frustrarile intr-un astfel de
viciu, alaturi de bunul sau prieten, Tabi.
Parca prin gerul lui decembrie, intr-o scara
dintr-un bloc apropiat liceului. Era sfarsit
de semestru si, pana la urma, ce mai contau
cateva absente in plus inscrise in
catalog... Oricum, dirigintele se tot
plictisise sa le faca observatie. Si cate
energii nu-si consumau ei in acea scara de
bloc, lipiti de caloriferul dogoritor,
lamentandu-se unul altuia pentru tot felul
de lucruri marunte si mari, sau razand de
colegii lor care erau in focurile ascultarii
la limba romana! Fumau cu priviri reci,
detasati de orice prezenta inoportuna in
spatiul lor, privat de-acuma, a vreunui
locatar care pleca sau venea, Tabi facand
cerculete din fum de tigara in spatele lor,
asa, batjocoritor, ca nimeni nu este atat de
lipsit de griji ca ei!
Coborand scarile, Zoli gaseste
efortul drept ametitor si epuizant... Ochii
i se acopera cu o ceata densa, iar el
trebuie sa ia loc, repede! Jos, pe o
platforma din beton dintre etaje, se
odihneste pe peretele totusi rece, avand
umerii lasati, picioarele intinse pe gresie,
mainile pe langa trupul inert, doar o
gramada de carne si oase. Cert, el nu este
Atlas! El este Zoli - un biet adolescent,
nepregatit pentru etapa urmatoare, caci i se
pare greu sa se desparta de trecut, de
liceu, desi candva isi dorea enorm sa
traiasca acest moment, numai din cauza
colegilor rai trecand cu vederea frumusetea
clipelor...
-Trist, nu? il abordeaza Tudor, un
fost coleg de clasa, care i se alatura jos,
pe platforma din beton, si el venit pentru
aceleasi acte de la secretariatul liceului.
Dintr-o rasuflare, Zoli continua
ideea:
-Daca te referi la ce-a fost si nu
va mai fi, da, trist... Daca te referi la ce
n-a fost, dar va fi, nu, nu trist, doar
dezolant... (se elibereaza respirand din nou)
Tudor nu prea intelege, dar
privirea pierduta a fostului sau coleg il
lamureste imediat si realizeaza si el cat de
pierdut este in timp. Incercand cu disperare
sa-si abata atentia de la acest sentiment
ingrozitor, scoate un pachet alb de tigari,
pe care il intinde desfacut catre Zoli:
-Fumezi, de dragul liceului?
(intampina o tresarire) Nu, stai linistit! N-
are cine sa ne prinda. Secretarele sunt mult
prea comode ca sa urce atatea scari si-n
afara de ele nu mai este nimeni pe-aici,
decat noi doi... (Zoli ia una intre degete,
o fixeaza intre buzele aspre, iar o
scanteiere silentioasa o aprinde, un fum
gros si ca un sipot intunecand chipul
doborat) De multe ori, continua monoton
Tudor, aprinzandu-si deasemenea o tigare, mi
se pare degradant sa-mi inec viata in fumul
asta de plumb, mai ales cand stiu ca
Dumnezeu m-a lasat sanatos pe Pamant,
sanatatea fiind ceva cuvenit, de la sine,
pentru mine, dar nu si pentru cei nascuti
bolnavi... (Zoli tuseste din cauza ca nu mai
fumase de mult) Lumea asta, totusi, ma
arunca in furtuna disperarii prin
frustrarile ei accentuate si acest viciu
este, in viziunea mea, singura cale de a
evada. Arzand tigara in fata ochilor mei
inlacrimati, ard cu ea si o parte din
frustrari. Din pacate, procesul este efemer,
intrucat nenorocitele tepuse tot se ridica.
(il priveste pe Zoli cu pupile infricosator
de largi) Cand o sa innebunesc?!
-Cand? (un ras amar si temporar)
Niciodata! (Tudor uluit) Din prima zi de
viata aici, cu totii suntem deja nebuni!
(Tudor tremura usor) Din prima zi de viata
aici, cu totii suntem frustrati, agitati,
neimpliniti... (isi fixeaza cu privirea
interlocutorul cuprins de revelatie subita)
-Asa o fi, franse tacerea Tudor.
Poate ca mama mea nici nu ma hranea la timp.
Sau poate ca mie imi era cald, iar ea ma
imbraca prea gros. (pe un ton grav,
conclusiv) Da, poate ca resimtim neplacerea,
disconfortul, frustrarea, inca din prima
zi... Asa o fi, frate!
Zoli rade. Tudor il priveste
intrebator.
-... Ma gandeam la cat de ironic
este totul.
-Ce vrei sa spui?
-Pai, eram mic si lumea mi se
parea intr-un fel anume, iar acum, dupa
acest bacalaureat, acea lume a murit pe de-a-
ntregul. Ceea ce este ironic, pentru mine...
Vedeam la stiri toate nenorocirile, dar nu
le traiam eu si nu aveam cum sa le inteleg.
Dupa bac, insa, am experimentat tradarea,
spaga, coruptia, furtul, minciuna,
nepasarea, interesul, s.a.m.d. Doar atunci
am constientizat ce vedeam eu la stiri,
aceasta metamorfoza trista calcand in
picioare lumea copilului din mine. In noua
lume, am aflat deja ca omul zugravit de
parintii mei, de profesorii mei si de
prietenii mei, recte, un om corect, serios,
ambitios, meticulos, intransigent,
scrupulos, inteligent, nu exista, de fapt,
este numai o fantasma, un personaj literar,
un miraj al desertului... Ceea ce este
ironic, pentru mine... (trage puternic din
tigare) Am reusit la examene, cu o medie
buna, am fost admis la facultate, si,
culmea, in loc sa fiu fericit, eu sunt
abatut, nelinistit, neimplinit, retras in
universul meu cenusiu, de parca as fi picat
bacul. Ceea ce este ironic, pentru mine...
(ofteaza) Lucrurile nu par deloc ceea ce
sunt, iar atunci cand tabloul tau despre
lume nu se potriveste cu cel real, desigur,
intervine ironia...
-Plus ca ne place sa ne jucam cu
realitati paralele! adauga Tudor, aruncand
tigarea fumeganda pe scari. Cu totii vrem sa
fim niste clovni care, in loc sa fie ei
insisi, se imbraca haios si colorat,
straduindu-se sa le faca altora pe plac,
uitand, cu timpul, cine mai sunt ei, de
fapt. (mediteaza putin) Ori ne e teama ca
celorlalti nu li se va parea interesant ceea
ce vad la noi, ori suntem, pur si simplu,
niste prosti!
Tudor isi aprinde alta tigare, in
timp ce Zoli o termina si este intrebat cu
amabilitate:
-Mai vrei una?
-Nu, mi-ajunge pe ziua de azi!
-Ok. (dupa o mica pauza) Si unde
ai fost admis?
-La filosofie si jurnalism.
-Oh, misto!
-Inca nu stiu...
-Concurenta mare?
-Relativ.
-Mhmm...
-Tu?
-Eu?! La turism.
-Da, continua Zoli, ai ales bine.
Turismul se dezvolta. Ai sanse mari de
reusita.
-Sper! Altfel mi-ar parea rau c-am
pierdut atatia ani pentru nimic...
-Tudor, nimic, niciodata, nu este
pierdut in totalitate! (dupa o mica pauza) S-
or fi eliberat actele?
-(Tudor se uita la ceasul de la
mana) Cred. Nu aveau cum sa le ia mai mult
timp de-atat!
-Hai, sa vedem!
-Hai, frate!
In drumul lor, Tudor arunca tigara
la cosul de gunoi de la toaleta fetelor, iar
Zoli priveste pe ferestrele mari de la
parter catre curtea scolii unde juca tenis
de picior cu Tabi cand chiuleau de la
geografie. Ce mai radeau! Mai ales de
gesturile disperate ale dirigintelui de a-i
aduce la ora, care esuau intotdeauna,
fiindca ei erau mai tineri si mai agili,
reusind sa-l fenteze la alergat pe batranul
dascal.
Amintiri peste amintiri, trecut
din trecut... Toate trec, timpul ruinand
lumile copilariei, tineretii si batranetii,
rand pe rand, fara nici o remuscare... Asa
cum cei doi pasesc pe holul luminat palid de
soarele diminetii, asa si viata se scurge,
in doar cateva secunde, pretioase de altfel,
caci sunt incarcate de amintiri ca un pom
roditor aplecat la pamant de-atatea fructe...
In urma lor, ramane ecoul pasilor
apasati si desi, care salta, de sub covorul
prafuit de frunze tomnatice al mintii si al
sufletului, cu ajutorul vantului numit
melancolie, amintirile, cu uraciunile lor,
dar si cu farmecul lor fara pereche. Este ca
si cum apa unui rau se desprinde si se
contopeste cu marea, cu oceanul... Este ca
si cum petala unei flori se desprinde si se
contopeste cu tarana, cu pamantul... Este ca
si cum vocea se desprinde ca sa se porneasca
pianul, vioara... Din neant vin toate...
Morfil
|
