Soarele coboarã încet spre asfintit. Bolta împodobitã de
struguri negri si aromati tremurã usor sub adierea rãcoroasã.
Farmecul serii mã furã, mã duce. Poarta grãdinii mã cheamã.
Tresare când mâinile mele, care au dorit-o atât, o atinge.
Suspinã încet, se învoieste, mã lasã sã trec.
Mã aplec sub coroana ciresului sãdit de tata. O creangã mã
agatã, mã trage înapoi. Iartã-mã! îl rog si mã întorc sã-i
înlãntui cu bratele, trunchiul. A crescut, am crescut! Parcã
mai ieri înflorea pentru întâia oarã. Ani la rând a înflorit
fãrã mine. Dulceata cireselor sale, pentru mine, a rãmas o
amintire de mai. Coroana îi freamãtã, mã întelege. La câtiva
pasi de el dãinuie mãrul. Înalt, cu brate largi, întinse, ca
un bunic asteptând sã-si îmbrãtiseze nepotii. Doritã, tandrã,
caldã îmbrãtisare. Mã asez pe genunchii lui de rãdãcini, fata
mi-o îngrop în cutele trunchiului bãtrân si ascult. Fosnet
domol, poveste cu tâlc. Nici un suspin, nici o tânguire, doar
o poveste cu tâlc. Merele rosii îmi zâmbesc printre ramuri.
La umbra gardului, un pâlc de cãpsuni. Alãturi, un mic
zmeuris. De unde? De când? De când nu mai e mãtusa Tinca a lui
Ciudin, poate de atunci... Doar ea avea în grãdinã cãpsuni si
zmeurã. Când se coceau, îi aducea un castron plin mamei: "Ia,
fa! Ia, de sufletul lui Neculai al meu, cã tare drag mi-a
fost. Si al mamei, Dumnezeu sã-i ierte pe
amândoi!" "Bogdaproste, lelitã Tincã!" îi spunea mama. Lua
castronul, îl punea în cãmarã, la racoare si îl scotea doar la
masã, sã ne înfruptãm cu totii.
Bãietii, însã, de cum se înrosea grãdina mãtusii Tinca, sãreau
gardul si dãdeau iama prin bunãtãti. Ea îi pândea,
neputincioasã, venea apoi la mama si-i pâra: "Fa, arhanghelii
ãstia ai tãi iar mi-au tãvãlit grãdina!" "Lasã, lelitã Tincã,
c-or veni ei acasã si le-oi arãta eu lor!", o linistea
mama. "Fa, da cheamã-i amu, sã vãd si eu!". Si mama, neavând
încotro, îi chema pe fratii mei si le trãgea câte o scatoalcã
la fiecare, iar mãtusa spunea satisfãcutã: "Aaasa, fa, aaasa!
Ei, amu, am prins si eu la inimã! Împielitatilor!" iar ochii
mãtusii, albastri de te înecai în ei, scãpãrau atunci de
bucurie.
Dealul flãmând muscã din soare. Dangãt de clopot vesteste
sãrbãtoarea. Caut cãrarea stiutã, pierdutã. Pe lângã gard, pe
sub visini, pare sã mai fi trecut careva. Pãsesc cu grijã pe
cãrarea ghicitã si ajung îndatã la capãtul grãdinii. Hotarul
cu grãdina vecinã e strãjuit de o parte si de alta de pruni.
Ramurile lor umbresc, înjumãtãtit, ambele grãdini. Rãcoarea
ierbii permanent umbrite îmi înfioarã tãlpile, îmi recheamã
amintirile. Gândurile mele trec dincolo de gard.
- Ileanã, fa Ileanã, n-auzi, fa, cã rage vaca în grajd?
Dumnezeii mã-tii de muiere! Taci si tu, cã-ti crãp capul amu,
copchil afurisit ce esti!
Ileana, cu basmaua trasã de aiurea pe cap, cu fata pãmântie,
crãpatã ca un ogor lipsit de ploaie, iese din grajd cu donita
în mânã. O scândurã lungã, îmbrãcatã, umblãtoare, aplecatã
înainte, purtând pe grumaz un jug nevãzut. Înfipt în capãtul
cãrãrii dinspre bucãtãrie, clocotind de mânie, o asteaptã
bãrbatul ei, Ilie. O arãtare de om. Cap mare, hidos, cu ochi
mici, scãpãrând sub sprâncenele groase si împreunate ca un
pâlc de mãrãcini, cu un nas mare, borcãnat, rosu de bãuturã si
de draci, cu obraji colturosi, cu maxilare înclestate si o
gurã strânsã peste ele ca un nod, cu bãrbia scurtã, diformã.
Gâtul lipsea, capul îi iesea direct din umerii lati, asezati
ca o ciuturã. Pe bratul ridicat al ciuturii, contragreutate, o
cocoasã. Mâinile, ca niste crengi noduroase, uscate, încheiate
cu palme late, grele. Trupul scurt, neterminat, asimetric,
sprijinit pe picioarele strâmbe, cu labe mari, îndreptate spre
interior.
Ileana nu are cum sã-l ocoleascã. Pãseste hotãrât înainte, ca
un dobitoc pregãtit sã icnescã sub ciomagul stãpânului.
Vasilicã cel mic urlã din pragul usii. O cheamã. O creangã de
prun îi agatã basmaua care îi zboarã într-o parte. Capul i se
clãtinã ca un sac de box sub detunãtura pumnilor grei. Îsi
îndoaie grumazul. Loviturile curg una dupã alta. Nu-si apãrã
capul. Are grijã doar de donita din mânã sã nu o scape.
Târziu, sãtul, Ilie se opreste. Mai mestecã doi dumnezei
printre dinti si dispare. Ileana, cu grumazul strâmb, cu
donita nedesprinsã din mânã, apucã cu cealaltã mânã copilului
si dispare în bucãtãrie...
Inima mi-o luã la trap, de teamã. Tulpina prunului adãposteste
însã perfect trupul meu firav. Nu m-au ghicit niciodatã,
seara, furisatã sub pruni.
În alte seri, însã, era liniste deplinã în grãdinã. Ascultam,
atunci, vrãjitã, concertul broastelor si asteptam sã prind
rãsãritul stelelor. Într-o astfel de searã am auzit-o pe mama
spunându-i tatei, cu nãduf:
- Unde Dumnezeu s-o fi dus si fata asta, amu?!
- Las-o, Marie, o fi în grãdinã, sub vreun copac. Ascultã
cântecul broastelor si asteaptã sã rãsarã stelele.
- Mare scofalã cântatul broastelor si stelele rãsãrind. Rãsar
ele si fãrã ca ea sã le astepte. În loc sã fie acasã, sã mã
ajute la treabã, ea umblã ca o lunaticã. Da tu, vãd cã tare o
mai întelegi si o aperi!...
- Apoi, asa fãcea si Vasile al nostru, când era mic. De asta o
apãr si o înteleg. Cine stie pe unde o vântura-o si pe ea
soarta si câte nopti de varã, fãrã cântat de broaste, va
trebui sã îndure! Si câte stele or rãsãri si s-or stinge fãrã
sã le astepte sau sã le stie mãcar!...
N-a mai zis nimic mama. I-am simtit însã oftatul adânc. De
mila ei învãluitã în treburi, de mila celei vânturate prin
lume, am plâns în seara aceea de varã, sub pruni. Concertul
broastelor, mai frumos ca niciodatã, ivirea asteptatã a
primelor stele, mai plinã de tainã, mai tulburãtoare...
Avea dreptate tata. Dorul serilor de varã doar copacul ce-si
înãlta ramurile pânã-n dreptul ferestrei mele, mi-l stie. "Ce
stii tu, îi spun uneori, de rãcoarea ierbii de sub pruni, de
concertul neasemuit din baltã, de asteptarea ivirii stelelor,
seara, în grãdinã!" El îsi leagãnã lin crengile, îmi sterge
tandru lacrimile ce-mi curg pe obraz, cu frunzele lui ca
blândele mâini ale mamei, si-mi sopteste, plin de întelegere,
ca un pãrinte: "Lasã, fato, lasã!"
Mã pitesc cuminte dupã prun. Ascult. Din grãdina vecinã nici
un zgomot. Ici, colo, câte un fruct desprins cade, lovindu-se
de ramuri. Tresar când aud un scârtâit ruginit de poartã. Pe
cãrarea dintre grajd si bucãtãrie apare o umbrã. Basma neagrã
pe cap, legatã sub barbã. Fata brãzdatã, de piatrã. Ochi
lãptosi, incolori, de mâzgã. Straie cernite. Un vreasc
umblãtor, înhãmat la jug. Umbra femeii, cu donita-n mânã.
Capãtul cãrãrii e gol. Vasilicã nu plânge, Ilie nu înjurã. Ei
nu mai sunt. De neînteles e Dumnezeu, când îsi curãtã grãdina.
Taie copacul uscat, gãunos, dar scapã, uneori, securea, ca din
întâmplare, si în tulpina fragedã, plinã de viatã, ce n-a
rodit încã. Iar mai încolo, uitatã în bãtaia vântului, a
ploii, rãchita bãtrânã, plânge si implorã zadarnic securea.
Ileana. Singurã, nãucã, în capul cãrãrii. Deprinsã cu jugul,
parcã-i lipseste ciomagul trosnind apãsat pe grumaz. Un dangãt
de clopot o fulgerã. Se apleacã, vânturã o cruce. Clopotul
bate a mort.
- Cred c-a murit Petre Rusanu, Marie! îl aud pe tata din curte.
- Vezi, Ioane? Nici douã luni nu sunt de când a murit Ioana
lui si el s-a si mutat la Pachita lui Craiu. Doar douã
sãptãmâni l-a mai îndurat Dumnezeu. S-a spurcat degeaba!
Dumnezeu sã-l ierte, cã eu nu l-as ierta!
Clopotul încã mai bate. Soarele s-a retras dupã deal. Ileana s-
a scurs din cãrare. O luminã plãpândã scaldã geamul
bucãtãriei. E candela.
Pasi împleticiti, nesiguri, trezesc pietrele abia atipite din
drum. Cu pãlãria în mânã fluturând-o a victorie, cu haina
nefiresc agãtatã de umeri, un trup mãsoarã constiincios
întinsul dintre santuri.
"Of, of, of, oooof
Dealu-i deal si valea-i vale...
Mândra-i mândrã pânã moare
Mãi, mãããi..."
"Of, of, of, oooof-ul" se pierde în zigzag. Pietrele
atipesc din nou. Mâini nevãzute brodeazã vesmântul cerului, cu
stele, cu luna. Dinspre pârâu virtuosii bãltii se întrec în
mãiestrie.
"Ce stii tu, de rãcoarea ierbii de sub pruni, de concertul
neasemuit din baltã, de asteptarea stelelor seara, în
grãdinã!..."
|
