De câteva nopti îmi tot tulburã somnul strigãtul ascutit al
unei pãsãri de noapte. De cum se asterne linistea noptii si
trupurile ostenite se prãbusesc în somn, înfiptã într-un vârf
de pom sau de gard, începe sã-si strige amenintarea.
De vãzut o vede doar luna. De auzit o aud nelinistitii. De
rãspuns îi rãspunde alesul.
- Anutã, bãdit-tu Dumitru e pe ducã. L-au adus acasã de la
spital, cã nu mai au ce-i face doctorii. Plãmânii si-i dã
afarã, bucãticã cu bucãticã. Dacã tot te-ai nimerit aici, sã
mergi, azi, sã-l vezi.
- Voi merge, mamã, fii fãrã grijã.
Nelinistea mea, adunatã toatã într-un gând: badea
Dumitru.
- Dumitre, tu vezi cã mi s-a umplut si mie casa de
copii, si mi-i greu. Pe tine hãrnicia nu te dã afarã din casã,
cã nici farfuria de mâncare nu esti în stare sã ti-o câstigi.
Ar trebui sã te însori, sã ai si tu femeia ta, casa ta, copiii
tãi.
Nici un rãspuns. O privire curmezisã, aruncatã din carte.
- Dumitre, cu tine vorbesc, crucea si dumnezeii mã-tii de
puturos. Da, pânã când crezi cã pot sã te mai hrãnesc? Ai sã-
mi îmbãtrânesti dupã cuptor?
- Da, ce-ai vrea sã fac, bãditã?
- Sã iesi de dupã sobã, sã te prinzi de treabã, sã te duci la
horã, sã te însori si sã te duci la casa ta. Si sã mai lasi
odatã afurisita aceea de carte.
- Sã mã însor? Cu cine, bãditã?
- Cu o fatã cu pãmânt, Dumitre. Sã aveti din ce trãi, cã din
ce ti-a lãsat tata si din munca ta, slabã nãdejde! Uite,
Ruxanda lui Craiu are pãmânt mult si bun. Dacã vrei, m-oi duce
cu mãtus-ta s-o petesc pentru tine! Vrei?
- Cum spui matale, bãditã! Da numai sã vrea!
- O sã vrea, cã nu i se prea înghesuie flãcãii la poartã, cã
nu-i tocmai frumoasã. Da, tie, parcã frumusetea îti lipseste,
în rest ai de toate! Darã, sã mã duc? Esti hotãrât sã te
însori cu ea?
- Da. Du-te, bãditã! M-oi însura! a mai zis Dumitru
continuându-si lectura.
Ruxanda lui Craiu, o fatã înaltã, potrivit de frumoasã,
strãinã de carte, dar bunã de muncã precum un animal cãruia
nici apã, nici mâncare nu-i trebuia când îl apãsa jugul, darã-
mi-te ceva pentru suflet, s-a mãritat cu Dumitru. Cu zestrea
îngrãmãditã într-o cãrutã, cu vaca legatã de inima cãrutei, a
poposit în prag de primãvarã pe locul fostului bordei
bãtrânesc, loc mostenit de bãrbatul ei de la rãposatii lui
pãrinti. În lada cu zestre, asezatã cu grijã între stergare, o
hârtie cu pecete. Ilie Craiu îsi pusese degetul, în loc de
semnãturã, pe peticul acela de hârtie, semn cã hotãrâse sã-i
dãruiascã drept zestre fetei lui mai mari trei hectare de
pãmânt. Zestrea bãrbatului era bãtãtura, o surã ce urma sã-i
tinã loc si de casã si de grajd si douãzeci de prãjini de
pãmânt. Bãdita luase vreo patru prãjini din pãmântul lui
Dumitru. Doar dupã cuptorul lui se încãlzise pânã se însurase,
doar din farfuria lui mâncase si încã tot el o petise pe
Ruxanda. Acum Dumitru avea pãmânt destul, iar bãdita avea casa
plinã de copii si greutãti.
Toamna i-a gãsit, pe Dumitru si Ruxanda, în casa lor din
chirpici, cu douã odãi, cu perdelutã albã si flori aprinse în
geam, cu podul casei plin de pãpusoi, cu poiata plinã de
pãsãri, iar în cotetul prea îngust, abia de se mai puteau
întoarce grãsunii. Tot toamna a gãsit-o pe Ruxanda cu catrinta
prea strâmtã pentru cât se rotunjise. Asa încât, de Crãciun,
dupã ce cotetul se mai lãrgise, în casa clãditã de ei s-a
nãscut primul copil.
S-a dat pe brazdã Dumitru. Avea acum femeia lui, casa lui,
copilul lui, iar la afurisita aceea de carte, cine mai avea
timp sã se mai gândeascã? Primãvara semãnau, vara prãseau,
coseau, adunau, toamna umpleau podul, iar de cum dãdea frigul
afarã, umpleau si covata. Un prunc iesea din scutece si
urmãtorul intra în ele. Un an, doi, trei... Un prunc, doi,
trei...
Satul începuse sã fiarbã. Seara, la cârciumã, câtiva golani
vorbeau de rãu gospodarii. "Or sã vadã ei, chiaburii dracului,
când le-or lua pãmântul, si calul, si cãruta, si i-or bãga la
puscãrie, cu femei, cu copii, cu tot..."
Dumitru n-avea timp de crâsmã, nu se ducea sã asculte ce
spuneau nãtãrãii aceia. Niste puturosi! spunea. Dar într-o
searã bãdita i s-a oprit în pragul casei cu o scrisoare de la
Vasile, de la oras.
"Bãditã, scria Vasile, scrie cerere de intrare în colectivã,
dacã vrei sã nu-ti trimitã bãiatul acasã de la scoalã.
Semneazã, bãditã, si roagã-l si pe Ion, si pe Dumitru sã
semneze, cã prin ziare scrie cã nu va scãpa nepedepsit nici un
chiabur. Si stii matale, bãditã, care-s chiaburii pentru ei?
Toti cei ce au, bãditã. Din muncã, din sudoare, sunt vinovati
cã au."
Dupã ce a citit Dumitru scrisoarea, s-a luat cu bãdita si s-a
dus, pentru prima datã, la cârciuma din sat. S-a întors
târziu, beat, plângând. Plângea si rãscolea de zor în lada de
zestre a Ruxandei, printre stergare.
- Ce cauti Dumitre, amu noaptea? Hai de te culcã!
- Caut pe mã-ta, pe tat-tu, si pe tot neamul tãu de chiaburi!
Caut hârtia cu pecete cu care m-a însurat bãdita. Caut si-mi
plâng singur de milã. Cine m-o fi blestemat? Mama si tata nu
au avut când sã mã blesteme. Doar din leagãn sã mã fi
blestemat...
- Ce ai cu mama, cu tata, cu neamurile mele, mãi omule? Care
si ce ti-au fãcut? Hai de te culcã si mâine om vorbi.
- Mâine? Eu vreau acum hârtia cu pecete. Sã fac eu puscãrie?
Dau tot! Dau tot! Eu nu am nimic! urlã Dumitru de parcã
înnebunise.
Se rãsturnase ceva pe dinãuntrul lui, sau poate ceva ce fusese
rãsturnat de mult acum se aseza la loc. Nu el se însurase, ci
bãdita îl însurase, cu hârtia aceea cu pecete a Ruxandei.
Bãdita, Ruxanda, neamurile ei, toti erau vinovati. El nu.
Colectiva pentru el venea acum ca o eliberare. "Dau tot! Dau
tot! Eu nu am nimic!"
A doua zi a scris cererea. A rãmas doar cu bãtãtura. Cu
bãtãtura plinã de copii. Podul casei nu le mai tinea de foame.
Cotetul era prea larg. Vaca tot mai rea de lapte.
S-a hotãrât sã munceascã la fabricã. S-a angajat paznic de
noapte. A început sã citeascã din nou si sã se îndepãrteze tot
mai mult de lume, de femeia lui cea fãrã de carte, ruptã de
muncã si plinã de griji, de copii. Tigara, cartea, paharul,
vesnic nelipsite de pe scaunul de la marginea patului. Din zi
în zi mai morocãnos, mai pus pe sfadã, mai nemultumit.
Înjurãtura tinea loc si de bunã dimineata si de noapte bunã.
Crucea mã-tii tinea loc de dragul tatii. Nici o vorbã bunã
pentru femeia lui. Din proastã nu o mai scotea. Nici un alint,
nici o mângâiere pentru copiii lui.
La început mãtusa Ruxanda plângea ziua întreagã. Plânsul
întetea însã valul de înjurãturi si potopul de pumni. Mai
apoi, lacrimile i-au secat. Privirea i-a devenit tristã, ca a
unui animal trudit, bãtut, însetat si flãmând. Muncea ca un
animal si suferea asemeni lui. Era si Fefeleagã si Bator. Doar
piatrã de la carierã nu cãra, cã nu era nici o carierã prin
preajmã. În rest, ce nu fãcea? Pentru ea nu erau uneltele
împãrtite în cele pentru bãrbati si cele pentru femei. Si
sapa, si coasa, si hârletul, si lopata, si ciocanul, si
toporul, si târnãcopul, si satârul, si beschia, si barda,
toate erau numai pentru ea. Pe deal, la coasã, pe lângã gardul
casei la sãpat santul, în surã la tãiat lemne, cu beschia sau
cu toporul, la suit fânul în fânãrie, în pãdure la strâns
lemne pentru iarnã, dar si la lipit cu lut pe jos, prin odaie,
si la spãlat si hrãnit copiii, si la curãtenie de Paste si de
Crãciun, la toate era bunã mãtusa Ruxanda.
Istovitã, chinuitã de grija zilei de mâine, pe ea nu o scula
dimineata primul cântat al cocosilor, cã o sculau mult mai
devreme grijile si nevoile. De multe ori o auzeam pe mama,
care nu ne lãsa nici pe noi sã dormim diminetile, d-apoi sã se
scape ea cu somnul: "Ruxanda de mult si-a terminat treburile
la grajd si de mult e pe ogor..."
Dumitru era cu paharul, tutunul si cartea. Când paharul dãdea
pe afarã de plin ce era, venea la noi si începea sã plângã
toti mortii: "Sãraca mãmuca, sãracu tãtuca, cum s-au dus ei si
m-au lãsat, copil fãrã sprijin si fãrã mângâiere... Sãracul
Vasile, cum s-a dus si el si a lãsat o sotie singurã si
neajutoratã si un copil al nimãnui, fãrã umãr de pãrinte la
greu...".
Copil fiind si nedându-mi seama cã lacrimile lui izvorãsc si
din paharul prea plin bãut, plângeam si eu odatã cu el, pânã
venea mama de mã trimitea dupã un brat de lemne sau dupã o
gãleatã de apã.
Dumnezeu i-a dãruit copii buni. Unul dintre ei, de pe la sase
ani citea pe ziar. Motiv de mândrie pentru orice pãrinte. Dar
mândria aceea avea o fatã parsivã si hâdã. Când avea musafiri,
mai întâi îsi punea copilul sã citeascã, rânjea satisfãcut si
îi dãdea apoi sã bea tuicã. Trãsnãi, vorbe, gesturi de copil
cu rachiul la cap, erau motive de distractie si de mândrie
pentru el.
"Sã stii, Dumitre, cã Miticã o sã facã ce n-ai reusit tu. E
destept, îti seamãnã, sã-l dai la scoalã, sã învete", îl
sfãtuia bãdita. "Dumitre, pãstreazã-ti bãutura pentru tine si
nu-i mai da copilului, cã-i fraged si-i strici mintea, pãcat
de ea! Nu-l mânia pe Dumnezeu, Dumitre!", îi spunea tata. "Ce
treabã aveti voi? Ce treabã are Dumnezeu? E copilul meu, fac
ce vreau!" "Doamne, Dumitre, ce cãlãuzã strâmbã ti-ai ales!
Cine si de ce te-o fi blestemat, frãtioare?" "Taci dracului si
vezi-ti de loazele tale!" "Abia acuma înteleg eu. Te-a cuprins
întunericul, frate! Nu de la cãrti ti se trage, ci de la
necuratul."
Anii treceau, copiii cresteau. Singurã, mãtusa Ruxanda, cu
mintea ei de Fefeleagã, gândea cum sã le rostuiascã vietile.
Ileana, fata cea mare, a terminat scoala si a iesit la horã.
Mãtusa a asteptat sã-i fie cerutã fata de nevastã de vreun
fecior din sat. Dar n-a avut prea multã rãbdare, cã s-a si dus
la munte, prin pãrtile Oltului, la niste rude, unde i-a gãsit
acolo bãrbat si îndatã a mãritat-o. Fatã harnicã si frumoasã
devenise Ileana. Avea, desigur, cine s-o cearã din sat. Dar,
fiindcã nu a fãcut-o nimeni destul de repede, de grija pietrei
din casã, a dus-o mãtusa departe, la munte si a mãritat-o.
Vasile, bãiatul mai mare, dupã clasa a opta, a luat drumul
lung al Lupenilor. Se cerea acolo fortã de muncã si se câstiga
bine. Un biet copil, de numai cinsprezece ani, aruncat printre
ortacii care coborau în minã numai când li se terminau banii
de bãuturã.
"E bine! E bine! O duce bine, are bani, are de toate..."
spunea mãtusa Ruxanda la tot satul.
"Ce bine! Ce bine!" ar spune Vasile. S-a luat cu o femeie care
avea câtiva copii, au mai fãcut câtiva. "Ce bine! Ce bine!" ar
spune Vasile...
A venit apoi si rândul celorlalti. Maricica a terminat
premiantã scoala din sat. A luat drumul Cisnãdiei. În câteva
luni avea salariu. În alte câteva avea si bãrbat. "E bine! E
bine! O duce bine! Are casã, are de toate, se împacã..."
Drumul ei l-au urmat apoi si celelalte douã surori, si fratele
mai mic, Miticã. S-au mãritat care si cum au putut mai
repede. "E bine! E bine!" spunea mãtusa mereu. Dar cine putea
sã o contrazicã?
Uneori, vara, se întorceau acasã, pe rând, pentru o sãptãmânã
sau douã de concediu. Fiecare cu jumãtatea lui, cu odraslele
lui, cu cele dobândite. Ferestrele casei tremurau sub puterea
difuzoarelor. Muzica popularã era stãpânã peste tot în acele
zile. În pauza dintre melodii chiotele ascutite umpleau
linistea vãii. O bucurie provocatoare, nefireascã. "E bine! E
bine!" Ceva ascuns, ca un sarpe sub temelia casei, anunta
nefirescul acestor bucurii. Dupã ce plecau, mãtusa devenea
dintr-odatã tristã, de o tristete tulburãtoare, încordatã,
plinã de deznãdejde si asteptare. Ce se întâmpla? Ce astepta?
Bãtea mereu drumul pânã la postas si înapoi. Astepta vesti.
Scrisori astepta.
- Ruxandã, iar ai fost în sat? o întreba mama.
- Am fost, am fost la factor, poate mi-or scrie...
- Dacã ti-or scrie, doar îti aduce el scrisoarea acasã.
- Da, tu, Marie, dar tu stii cã boala ãsta de factor deschide
scrisorile?
- Vezi-ti de treabã, Ruxandã, cum sã le deschidã? Si chiar de-
ar fi asa, ce-o sã afle?
- Eeeei! Eu stiu! Eu stiu...
Uneori postasul trimitea scrisorile prin vecini. Atunci
Ruxanda devenea si mai bãnuitoare.
- Afurisitul, doar i-am spus cã mã duc eu s-o iau!
Afurisitul de factor!
- Da, ce-ti scriu, Ruxandã?
- E bine! E bine...
Totul pãrea nefiresc. Si asteptarea încordatã, si bãnuiala cã
cineva îi deschidea scrisorile, si acest "E bine! E bine!"
repetat mereu... Iar copiii scriau. Chiar mai des decât ai
altora. Dar ea astepta mereu, tot mai încordatã. O asteptare
ca un blestem.
Si într-o searã, pe când mama trebãluia pe la grajd iar
vãzduhul mâhnit stãtea gata sã cearnã, o nãlucã lunecã în
bãtaia vântului dinspre sat. Ajunsã în poartã, se opri si un
strigãt de jale se rupse din ea:
- Marie, Marie, nenorocire mare, Marie! Ce mã fac, Marie? Ce
mã fac?
- Ce-i Ruxandã, ce-i? Linisteste-te! Ce-i?
- Mi-au trimis telegramã, Marie! Anicuta mea...
- Ce-i cu Anicuta, Ruxandã? Linisteste-te!
Dar ea îsi trãsese basmaua de pe cap si îsi smulgea pãrul ca o
nebunã.
- Ce mã fac! Ce mã fac, Marie? Anicuta mea...
- E bolnavã? Lasã, Ruxandã, cã s-o face bine. Or duce-o la
doctor, s-o face bine, Ruxandã...
Îsi dãdea cu pumnii în cap si îsi smulgea hainele de pe ea.
Hohote înnodate îi chinuiau gâtlejul. Apoi, deodatã, se
prãbusi moale, ca o cârpã, în mijlocul drumului.
- Ioane! Ioane! Vino repede, Ioane!
Mama a alergat, a luat gãleata de apã de sub botul vacii si s-
a dus de a turnat-o toatã peste ea.
- Ce-i Marie, ce-i, fa? întrebã tata, apropiindu-se în fugã.
- Ruxanda din drum, hai s-o ducem în ogradã!
Apa rece o trezise. Au ajutat-o amândoi, au dus-o în ogradã si
au asezat-o pe cerdac. Ruxanda privea nãucã. Nu stia ce i se
întâmplase. Apoi, deodatã, îsi aminti. A început sã plângã în
hohote, apoi sã boceascã a mort:
- Anicutã, draga mamii!... Vin-acasã, Anicutã! Vin-acasã,
draga mamii!... Cã eu te-am asteptat toatã vara... Si pe toti
îi întrebam... si ei toti mã minteau, cã ai sã vii... Trebuia
sã vii, Anicutã, trebuia sã vii... Vin-acasã, Anicutã!...
- Ioane, du-te si cheamã-l pe Dumitru, îi spuse mama tatei.
- Marie, Marie, Anicuta mea s-a prãpãdit. Nici moartã, nici
vie, n-o mai gãsesc, Marie!
- Taci, Ruxandã, nu spune! Nu-i cu putintã!
- Marie, Marie! Numai inima mea stie!
- Taci, Ruxandã, taci! Nu-i cu putintã!
- Oooof, of, of, of, of, of, of! se legãna ea ca un
copac în furtunã.
Afarã ploaia pornise. Badea Dumitru a intrat în fugã pe
poartã. Descult, cu cãmasa scoasã din pantaloni, cu tigara
aprinsã între degete.
- Ce-i, fa? Ce-i, Ruxandã?
- Dumitre, Dumitre! Ne-a bãtut Dumnezeu, Dumitre! Anicuta
noastrã, îngânã ea printre suspine.
- Ce-i, fa? Vorbeste, odatã! Ce-i cu Anicuta?
- A dispãrut, Dumitre! O cautã, dar nu o gãsesc... nici
moartã... nici vie.... n-o gãsesc, Dumitre!
Un sarpe de foc îi inundã privirea. Dintre degete îi alunecã
tigara. Cu cãlcâiul stâng o zdrobi în iarbã. Pe fatã, nici
urmã de durere. Vãzduhul începu sã cearnã. Dumnezeu plângea.
Numai Dumnezeu avea lacrimi si plângea. Dumitru arãta ca un
ciot uscat în mijlocul ogrãzii. În vârful lui, doi ochi de
cucuvea.
- Hai acasã, Ruxandã! Mâine om pleca într-acolo.
Porni spre poartã. Un mers chinuit, de învins. Mãtusa se
ridicã si suspinã înfundat. Se încolonã, cuminte, în spatele
lui si se pierdurã amândoi în ploaia din noapte.
A doua zi au plecat spre locul de "bine" al copiilor lor. S-au
întors dupã o sãptãmânã, cu o poveste încâlcitã, din care mai
rãzbãtea câte putin pânã la luminã si adevãrul. Anicuta,
cãsãtoritã, cu un tigan, tiganul dracului, avea un copil...,
stãtea cu tatãl tiganului, beau amândoi, blestematii, ea numai
viatã nu ducea, trecea Oltul prin grãdinã..., s-a aruncat!...
Un copil mic, rãmas, o scrisoare cãtre el... "Dragul mamii, tu
sã mã ierti..."
Cu povestea asta încâlcitã s-a întors mãtusa, cu o fântânã de
lacrimi care nu mai seacã si cu un bãrbat doborât, vãmuit
adânc de destin. În privire pustiu, în suflet pustiu.
Când soarele era sus, rotund, împlinit, Oltul din ochii
mãtusii aluneca între maluri. Gene, rãchite întristate,
umbrind rãdãcini albe de oase. Când cernitul înghitea si
soare, si albastru, când mânia si-o vãrsa tunând peste sat,
Oltul inunda grãdina, obrazul. Rãdãcini albe, rupte, de oase,
prinse în vâltoare, se zbãteau. Si curgea, si curgea, curgea
mereu Oltul mãtusii! Iar badea Dumitru... în privire pustiu,
în suflet pustiu...
De câte ori gãsea curtea plinã la mama de copii si
nepoti, de câte ori îi dãdeam sãru-mâna de bun gãsit, plângea
mãtusa si plângeam si eu. De câte ori îmi luam rãmas bun si-i
sãrutam mâna la plecare, plângea mãtusa si plângeam si eu.
Nu au trecut doi ani si iar a primit mãtusa veste. Cumplitã
veste! Un fulger brãzdã din nou inima ei de Fefeleagã. Miticã,
cel mai de suflet copil al ei, mezinul familiei, dragul mamei,
dragul cel mai drag al mamei,... nu mai e!
Si iarãsi plecã, împreunã cu Dumitru, spre locul acela
de "bine" al copiilor. Si iarãsi se întoarserã cu o poveste
încâlcitã. L-au gãsit, mort, înecat, l-au îngropat...
Mãtusa, o fântânã plinã de lacrimi, care tot timpul dãdea pe
afarã. Praznice, pomeni si colive pentru copiii ei pierduti,
gãsiti, cine stie! Si coasa, si toporul, si sapa, si lopata,
si beschia, si hârletul, au rãmas toate ale ei, în continuare
numai ale ei. Numai Anicuta si Miticã, numai carne din carnea
ei, nu stie pe unde umblã. Doar dacã sufletele lor le-o fi
împãrãtit Dumnezeu, numai asta ar mai alina-o.
Badea Dumitru a rãmas cu sufletul gol.
..."Sa stii, Dumitre, cã Miticã o sã facã ce n-ai
reusit tu. E destept, îti seamãnã, sã-l dai la scoalã, sã
învete". "Dumitre, pãstreazã-ti bãutura pentru tine si nu-i
mai da copilului, cã-i fraged si-i strici mintea, pãcat de ea!
Nu-l mânia pe Dumnezeu, Dumitre!" "Ce treabã aveti voi? Ce
treabã are Dumnezeu? E copilul meu, fac ce vreau!"
În privire pustiu, în suflet pustiu... Toti îngerii
lui au murit. Ce vamã de sufete! Ce târg necurat!
Am poposit la poarta mãtusii Ruxanda. Am strigat, dar nu a
rãspuns nimeni. Am împins poarta, încet, si am pãsit pe aleea
de ciment turnatã de o mânã bãrbãtoasã de femeie. Am ajuns în
fata usii si am bocãnit usor.
- Da, poftiti, s-a auzit un glas horcãit.
Am cãlcat peste prag si am intrat în odaia în care, pe pat,
stãtea lungit ceea ce mai rãmãsese din badea Dumitru, ce nu se
scuturase încã, în pahar, în scrum, si printre filele cãrtilor
citite. Pãrea o umbrã de om, pãmântie. I-am zis "Sãrut-mâna,
bade Dumitre", dar n-am reusit sã fac si gestul cuvenit, cã m-
a îndepãrtat brusc, a apucat un stergar de pe coltul patului
si l-a dus la gurã, grãbit, sã întâmpine un acces de tuse
horcãitã, ruptã, lungã si dureroasã. Ochii îi lãcrimau. Dupã
ce îsi linisti tusea aceea cumplitã, îsi luã cu grijã
stergarul de la gurã, încercând în zadar sã ascundã urmele de
plãmâmi împroscati în cârpã.
Am legat, apoi, câteva vorbe fãrã noimã, pânã a apãrut mãtusa
Ruxanda, care ne-a servit cu o tuicã. Am bãut-o dintr-o
singurã înghititurã.
- Rãmâi sãnãtos, bade Dumitre! am spus ridicându-mã, dar n-am
mai avut curajul sã încerc gestul acela dinainte.
- Mergi sãnãtoasã, am auzit glasul lui rãgusit, care nu mai
avea ce sã mai spunã. Când sã pãsesc pragul, am auzit din urmã:
- Iartã-mã!
- Dumnezeu sã te ierte, bade Dumitre!
Nelinistea mea, sugrumatã, s-a stins. Pierdutã sunt în somn,
pierdutã sunt în vise. Somnul mi-e adânc, linistit, mântuitor.
Mai strigã pasãrea aceea în noapte?
De vãzut o vede doar luna. De auzit o aud nelinistitii. De
rãspuns îi rãspunde alesul.
|
