Vara s-a dus. O toamnã scurtã si ploioasã a urmat-o.
Constantin Rãchieru nu a avut tihnã pânã nu si-a vãzut recolta
în ogradã. A urcat-o apoi în podul casei. Era multumit. Un
singur lucru îl mai îngrijora si îi alunga somnul noaptea:
iarna era aproape iar pãtulul cu lemne era aproape gol. "De n-
ar ninge, gândi el, mâine noapte m-oi duce dupã un cãrut de
lemne."
Cu acest gând se mai linisti. Dar nu reusi sã adoarmã.
Din nou ziua aceea îi stãruia în minte.
Pãmântul a fiert ca într-un cazan urias, acoperit.
Soarele abia a apus. Focul din cer s-a stins. Dar aerul si
colbul de pe ulitã mai dogoreau încã. Istovit si îngândurat,
Constantin se întorcea din tarinã. Îsi purta pe umãr sapa, în
coada cãreia stãtea atârnatã trãistuta cu blidul gol. Ochii
lui, ca douã picãturi de cer senin, luminau obrazul supt,
dogorit de soare. "Ai ochi frumosi, Constantine! Ochi de
pustnic!" îi spusese într-o searã, demult, Ioana. "Ochi de
pustnic? Pãrintele sihastru de la Sihla ce ochi albastri si
frumosi avea!" gândi Constantin. Cãldura, pãmântul tare ca
piatra, gândul la Ioana care zãcea bolnavã acasã, grija pentru
cei cinci copii ai lor, i-au stors toate puterile. Noroc de
firicelul de apã ce curgea din buza râpei pe pamântul lui, cã
i-a mai rãcorit sufletul. Crãpãturile din talpã îl mai dureau
încã, cele din palmã la fel. Toatã ziua aceea se
rugase: "Doamne, mântuie pãmântul ãsta cu o burã de ploaie!"
Abia în drum spre casã, când privi spre cer, vãzu cã
Dumnezeu îi dãdea primul semn cã i-a auzit ruga. Câtiva nori
rãzleti atineau calea stelelor sã nu rãsarã. "Dã, Doamne!" mai
zise cu glas tare si cu evlavie îsi fãcu cruce.
De dupã dealul întunecat apãru turla bisericii. Un
dangãt de clopot tânguitor rãni linistea serii. Durerea toatã
se adunã în el: "Ioana!" Grãbi pasul. În dreptul bisericii se
opri si se rugã. "Îti multumesc, Doamne, pentru ajutorul dat
nouã azi si dintotdeauna! Ajutã-ne sã trecem peste toate
încercãrile tale, cu credintã!". Se aplecã si sãrutã crucea de
lemn. Pe chip i se asternu împãcarea. Porni din nou cãtre casã.
De dupã porti îl lãtrau câinii. Luminile din ferestre
erau stinse. Deschise poarta de la drum si pãsi pe aleea ce se
stingea în portita casei. Numai la fereastra odãii de la vale
se vedea o luminitã. "O fi lampa, o fi lumânarea?" se întrebã.
Portita de la curte scârtâi si îl fãcu sã tresarã: "Parcã
plânge Iliutã!" Din pridvor coborî o fetitã care alergã spre
el.
- Tãtucã, tãtucã, mãmuca bãtrânã a zis cã... mãmuca
noastrã o sã moarã! spuse ea nevinovatã.
- Marie, parcã plânge Ilie, îi zise el ocolind un
rãspuns pe care fetita îl astepta. I-o fi foame!
- Nu plânge, tãtucã. Iliutã doarme. I-am dat sã
mãnânce, l-am înfãsat, l-am legãnat, iar acum doarme, mai
spuse copila.
- Mergi, dar, de te culcã si tu, Marie!
- Dar mãmuca?
- Du-te, Marie!
Fetita urcã în pridvor. La casã usa era larg deschisã.
- Mãriutã, se auzi un glas stins din odaie. A venit
tat-tu?
- Da, a venit, mãmucã!
- Si nu intrã în casã?
- Mai umblã prin ogradã. Vrea sã vadã de-s toate la
locul lor.
Constantin se învârti de colo-colo prin curte. Îsi
cuprinse fruntea în palme si frãmântã ograda ca un
besmetic. "Doamne, nu mã lãsa, ajutã-mã!" se rugã. Într-un
târziu se îndreptã spre scãrile pridvorului.
- Constantine, tu esti? abia se auzi din odaie.
- Eu, Ioanã, rãspunse el iar glasul îi rãsunã aproape
firesc, linistit.
- Vino în casã, Constantine, îl rugã Ioana.
- Vin, îndatã, cã asta nu-i noapte de dormit în
pridvor. E prea cald. În casã e mai rãcoare, cred.
Constantin pãsi pragul odãii. Simti mirosul de busuioc
si tãmâie. Pe patul de scânduri Ioana zãcea învelitã cu un
tolinc. Era slabã, abia de ghiceai o formã de om sub asternut.
Într-un cui din perete, deasupra patului, atârna o candelã
aprinsã. Pe masa de lângã pat se afla o lumânare, un pahar de
ulei, o ulcicã cu apã si un mãnunchi de busuioc. Lampa din
fereastrã pâlpâia. Lumina candelei, palidã, gãlbuie, stãtea
gata sã se stingã. Constantin turnã cu grijã câteva picãturi
de ulei.
- Ioanã, începu el vorba. Frumosi pãpusoi ne-a dat
Dumnezeu anul ãsta, la Brustura, pe pãmântul de la mã-ta!
Frumosi tare, Ioanã! La prasila a doua ai sã mergi si tu si ai
sã vezi!
Ioana tãcea. Ochii ei cãprui zemuiau. Constantin mai zise:
- Mâine e sâmbãtã. Se mântuie postul Sfântului Petru. Om
merge la bisericã amândoi si ne-om spovedi, si ne-om
împãrtãsi.
- Eu n-am sã merg, Constantine! Ai sã te duci singur, sopti ea.
- Ori ti-a adus mãmuca lapte si te-ai înfruptat, femeie?
- Nici vorbã! Dar a venit astãzi pãrintele Istrate acasã si m-
a spovedit, si m-a împãrtãsit, si mi-a fãcut si sfintele
masle..., spuse ea cu glas din ce în ce mai stins.
Constantin se îndreptã spre fereastrã. Privi afarã. Norii par
sã fi biruit. Un bici de foc plesni deodatã bolta cerului.
Vãzduhul urlã de durere. Ochii i se umplurã de lacrimi. Ruga i-
a fost ascultatã. Fãcu lampa mai micã. Se întoarse cãtre
Ioana. Ochii albastri îi strãluceau aproape dumnezeieste.
- Ai ochi frumosi, Constantine! Ochi de pustnic! mai zise
Ioana.
- De pustnic..., îngânã Constantin.
Gândul de la Ioana nu-l pãrãsi decât dupã miezul noptii când
îl cuprinse somnul. Curând, însã, o luminã albã, curatã, se
asternu în odaie. Constantin o simti din somn. A deschis ochii
încet, prevãzãtor. Pãrea lumina zilei, dar prea albã, prea
curatã. "A nins!" se dumiri el când se ridicã din asternut si
privi pe fereastrã. "A nins, Ioanã, a nins! Parcã ar fi
dimineata nuntii noastre. M-as duce din nou sã gãtesc calul,
sã-i pun la gât clopotei, sã-i leg canafi rosi de lânã la
urechi, sã-i asez pe spinare lãicerul... Si la sanie as atârna
clopotei si as gãti-o cu cel mai frumos lãicer de la mãmuca,
tesut anume pentru nunta mea... Si as îmbrãca îndatã cãmasa de
mire, itarii, sumanul cel nou, cãciula brumãrie, opincile din
piele de porc... Si asa gãtit, as astepta în pridvor, cu toti
ai mei, venirea flãcãilor din sat. Iar când or veni flãcãii,
cu Ghitã Selaru - scripcarul în frunte, cu Marin al Bordeicii -
tobosarul, ce sârbã om încinge în curte la noi. Si plosca de
rachiu ar zbura din mânã în mânã, si obrajii flãcãilor ar lua
foc, si-n sârbã am sãlta ca ursii pe jãratec. Si ne-am opri
abia când struna lui Ghitã s-ar rupe..."
Un zgomot ciudat îi întrerupse visarea. "Parcã ar fi tâsnit
mâta din pat, tresãri Constantin. Dar am închis-o asearã în
pod..." Când îsi luã ochii de la fereastrã sã-i arunce în
odaie, simti o durere cuibãritã în ei. Obrazul îi era umed. Se
linisti abia când deslusi dupã usa întredeschisã chipul micut
si zgribulit al Mariei.
- Marie, de ce esti treazã la ora asta?
- E frig în odaie, tãtucã. M-am sculat sã fac focul.
- Da, a venit iarna, Marie si-i frig în odaie!
Îsi sterse cu mâneca lacrima din obraz, se îmbrãcã si iesi în
pridvor. Satul întreg pãrea ca un bãtrân urias, îngenuchiat.
Casele, copacii, dealurile, vãile, dormeau toate sub barba lui
albã, imensã. Constantin coborî treptele pridvorului.
Picioarele i se înfundarã în omãtul moale, pufos. Fãcu câtiva
pasi, apoi se întoarse si îsi privi urmele. Erau adânci,
clare, curate. "Ce nebun s-ar duce la furat de lemne pe o
vreme ca asta? E ca si cum ti-ai lega singur mâinile la spate
si te-ai duce la cârmuire sã te închidã. Va trebui sã mai
astept."
Se îndreptã spre surã si dãdu cu ochii de pãtulul aproape gol.
Nu-i ajungeau lemnele pânã dimineatã. "Dar dacã ar mai ninge
ca acum urmele mi s-ar acoperi si Ghitã a lui Târlic n-o avea
cum sã mã descopere."
Reveni în pridvor. Ograda, grãdina, ulita îngustã si lunca cu
arini, doar ele îl despãrteau de pãdure. "Trebuie sã-mi
pregãtesc sania. Într-un ceas m-oi duce dupã lemne" se hotãrî
el. Apoi se îndreptã din nou spre surã, sã-si pregãteascã, la
adapost, sania. I-a curãtat tãlpile, le-a dat cu cearã ca sã
alunece mai usor, i-a bãtut patru tepuse la colturi sã poatã
încãrca mai multe lemne, a pus în ea toporul, barda, felinarul
si o bucatã de funie groasã. A apucat apoi mânerul oistei si a
plecat, dupã lemne, în pãdure.
Ograda, grãdina, ulita si lunca cu arini au rãmas departe.
Constantin se afundã tot mai adânc în pãdure. Locurile îi erau
cunoscute. Fiecare deal, fiecare vale, fiecare copac. Mai jos
de poianã, pe vale, stia câtiva copaci uscati, nedoborâti
încã. Gãsi un culoar prin care putea sã coboare pe sanie.
Stejarii bãtrâni si umbrele lor pe zãpadã zburau pe lângã el
ca într-un vis din copilarie. Ajuns în vale, aprinse felinarul
si îl atârnã de o creangã. Acum putea începe. Toporul proaspãt
ascutit muscã adânc din tulpina copacului bolnav. Mai lovi o
datã, si încã o datã, pânã când, dupã o ultimã suflare si un
scârtâit prelung, copacul se prãbusi la pãmânt. Toate
mãdularele lui uscate trosnirã. Ultima suflare, eliberatã din
trupul lui de muribund, stinse felinarul.
Constantin simti cum sudoarea îi înghetã de-a lungul spinãrii.
Zgomotul fusese prea puternic. Privi îngrozit în jur. Umbrele
stejarilor luaserã forme ciudate. De sus, din deal, doi ochi
mici, ca douã scântei, luminau, înrosind, zãpada. Parcã cineva
nevãzut vântura douã felinare iar lumina lor se strecura
printr-o sticlã rosie ca sângele. Bâjbâi pe întuneric locul.
În vale, zãpada pãrea ca de smoalã. Doar douã felinare mici,
rosii, îi jucau în fata ochilor. Se împiedicã de copacul abia
doborât si cãzu. Se ridicã cu greutate, pipãindu-si bratele,
umerii, picioarele. Doar spatele îl durea un pic. "Felinarul,
trebuie sã aprind felinarul!" - îsi zise si cercetã din nou cu
privirea culmea dealului. Nu-i venea sã creadã, dealul cobora
parcã spre el, cu douã scântei în frunte. Cãutã ceva prin
buzunare. "Trebuie sã aprind o luminã! Cât de micã! O luminã!
O luminã!" îsi repeta mereu.
Cu mâini tremurânde încercã sã scapere prima scânteie. Nu
reusi. Reluã grãbit. Iar si iar. Nici o scânteie. "Ajutã-mã,
Doamne!" - se rugã. Fãcu câtiva pasi înapoi, cu ochii tintuiti
în vârful dealului. Dealul cobora. Cobora, cu scântei cu tot.
Cãutã cu mâinile în jur. Atinse ceva teapãn si ascutit. Era o
tepusã de la sanie. Înconjurã sania si o cotrobãi. Barda era
acolo. "M-oi apãra cu barda - îsi zise, apucând-o de coadã.
Dar nãdejdea e în tine, Doamne!"
Acum distinge clar. Ochi sticlosi, de fiarã flãmândã, colti
albi, ascutiti, gata sã sfâsie, limbi rosii, scãldate-n
salivã, alunecau prin zãpadã, la vale. Nu dealul venea spre
el! Veneau lupii!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Acum nici lupii nu mai vin...au uitat cararile...s-au mutat la oras!
