Cu talerul frânt sprijinit pe genunchi
Fulgerat de divin, cântãreste pãcatul
Amarã luminã revarsã înaltul
Si-i umple adâncul pânã-n rãrunchi
Si-un gând rãscolit din adânc îi rânjeşte
Si piatra sã-ndrepte nedreptul tâsneste
Si ochiul luminii ce de mult îl stiuse
Zbor nevãzut se fãcu… si se duse…
Schije de foc tipãtul pietrei aruncã
Si dor, tot mai dor nerostite, cuvintele
încã
Si geme-ntre gene apusul iubirii de tine
Un martor tãcut la violul zãpezii virgine
