In lumea larga, pornisem sa-mi port dorinta
de a ma ridica de unde ma trantise-i si de
a merge departe, tot mai departe, pana sa
nu te mai vad, sa nu te mai simt, sa nu ma
mai dori. Am pornit-o mai intai in zig-zag,
gandindu-ma ca dupa un colt de cale si inca
unul, mi se va aprinde orizontul, tu vei fi
disparut si din drag de mine si de
disperare dorinta ma va urma. Ma tot uitam
in urma. Ea ramasese acolo, sub bocancul
tau niciodata ingrijit, niciodata usor,
niciodata nehotarat. Niciodata n-ai vrut s-
o strivesti, ci doar s-o supui. Dorinta
supusa, ce vrei mai jalnic? E ca si
libertatea din lant, ca si nebunia
tranchilizata, ca si dorul dintr-o inima
careia i-ai sugrumat ultima bataie. Supusa
dorinta mea nu se misca. Si bocancul tau n-
o apasa mai tare, si noroiul n-o inneca de
tot, si hotararea lui era aceeiasi, doar sa
o supuna. Ce jale m-a cuprins... unde si
cum sa pleci fara dorinta? Am facut cale
intoarsa ca sa-i plang de mila de aproape,
ca sa stie ca sunt cu ea, si sa stiu ca nu
sunt singura.
Dar am mai plecat odata, drept inainte,
fara zig-zaguri, fara priviri furisate in
urma. La capatul drumului, ma astepta
dorinta.
