Maria s-a trezit dis de dimineaţã. "Trebuie sã mântui grabnic treburile pe-afarã. Mi se apropie sorocul." Când se apleacã sã se încalţe o durere ca un brâu aprins o taie peste burtã şi şale. Apoi o zvârcolire ca de şarpe o despicã pâna jos. Durerea i se amestecã cu spaima şi o scufunda... adânc... toatã... în întuneric...
- Da ce te grabeşti aşa, Ioane?
- Mariei, i se apropie sorocul. Dacã n-ar fi blestemata asta de fabricã, aş mai dormi şi eu noaptea în aşternut şi ar mai încalzi-o şi pe ea gândul cã n-o s-o mai gãseascã ceasul facerii singurã, numai ea şi spaima cã iar o sã-i moara pruncul sau o sã moarã şi ea... cine ştie. Mã mânã frica, Bâzule, cã-i Maria singurã şi înfricoşatã de ce o aşteaptã.
- Lasã Ioane, n-au mai nãscut femei? Asta-i treaba lor şi a lui Dumnezeu.
- Da, au mai nãscut femei, dar femeia mea ce a nãscut a şi îngropat.
Poteca îngustã, aleargã şerpuind printre copaci. Bãtutã şi rãsbãtutã de paşii sãtenilor alungaţi de pe ogoarele lor de marea colectivizare, spre "marea industrie", poteca taie pãdurea din malul Ozanei, de la Vânatori pâna sus în deal, în dreptul Cetãţii Neamţului, şi de acolo, mai departe, pe vale, pâna la marginea satului Oglinzi. "Marea industrie", o biatã fabricã de cherestea. Ion, Bâzu, Ghiţã, Petrea, Ilie şi câţi alţii ca ei, de e varã, de e iarnã, de e noapte, de e zi, bat poteca înpovãraţi de grjile lor, de necazurile lor, de aşteptãrile lor. Abia asteaptã Ion sã ajungã la Maria lui, acasã.
"Ce-o fi cu Maria ? se întreabã când dã sã deschidã poarta. Lampa-i aprinsã..., poarta-i încuiatã..."
Se întinde peste poartã şi cautã cheia în locul ştiut. Locul e gol. "Maria-i în casa, îl fulgera gândul". Încalecã poarta şi pãşeşte temãtor spre uşã. Apasã clanţa şi apoi o împinge. Zãvorul e tras pe dinãuntru. Zgâlţâie de uşã, strigã, bate în geam. În odaie e linişte deplinã. Lampa arde liniştitã. Bate în geam sã-l spargã dar, tãcere. Nimeni nu-i rãspunde. Îşi adunã la un loc puterile, spaima, durerea şi cu ele se nãpusteşte în uşã. Zãvorul cedeazã şi uşa se trânteşte de perete. Acum Ion e în mijlocul odãii. Maria zace la marginea patului. O, Doamne, nu! Se apleacã s-o ridice, când aude pe cineva strigând la poartã. "Marie, Marie" - striga şi bãtea în poartã din ce în ce mai tare. Cînd se ridicã şi o zãreşte pe moaşã la poartã, Ion se simte ca abia deşteptat din somn.
- Ioane, îi strigã bãtrâna din poartã. Vino repede şi deschide. Tare rãu am visat-o pe Maria ta astã noapte. Deschide repede Ioane!
Ion frãmântã în sus şi în jos ograda. "Asta e treaba lor şi a lui Dumnezeu..." îl tot auzea pe Bâzu spunând. "Şi a lui Dumnezeu... Şi a lui Dumnezeu..." Din când în când se oprea sã asculte. Linişte, o linişte grea, ucigaşã. Vroia sã se apropie, sã afle ce-i cu Maria lui. "Asta e treaba lor...". În sus şi în jos. În sus şi în jos. Şi iar ascultã. Gemete. "Hai Marie, hai copchilã" o aude pe moaşã zicând. În sus şi în jos. În sus si în jos. Şi dintr-o datã, rãmâne ţintuit în mijlocul ogrãzii. Maria si Dumnezeu şi-au fãcut treaba. Viatã! O noua viaţã, acolo, în odaie! Câtã bucurie desluşeşte în primul ţipãt al pruncului lui! Niciodatã n-ar fi crezut cã bucurie înseamnã. Se apropie de fereastrã. Pruncul ţipã, ţipã necontenit.
- Marie, Marie, strigã moaşa. Apã, apã rece. Adã apã rece, Ioane, strigã speriatã.
Spaima de pe chipul moaşei îi alungã bucuria. Din doi paşi e în mijlocul ogrãzii. Înhatã gãleata de pe poliţã şi din alţi doi paşi e dincolo de uşã. Palmele moaşei, fãcute câuş se îneacã în gãleatã. Apoi femeia ridicã tremurând cãuşul plin. Obrazul Mariei alb, vãruit, nici nu tresare sub cascada din palmele moaşei. Aşa mereu. Palme fãcute cãuş înecat, cascadã revãrsând peste obrazul Mariei. Chipul moaşei tot mai întunecat. Chipul Mariei de var. Pruncul tipã. Å¢ipãtul lui te îngheaţã. Nici urmã de bucurie. Doar spaimã. Cheamã înspãimântat. Obrazul Mariei tresare. Deschide ochii. Priveşte. Întreabã din priviri.
- Ai un flãcãu, Marie. Un flãcãu. Ce nume-i dai?
- Gheorghe, rãspunde ea cu ultimele puteri.
- Gheorghe? se mirã moaşa. Da nãframa aceea negrã de pe cap nu dupã Gheorghe o porţi? Dã-i alt nume, Marie.
- Nu, Gheorghe... Gheorghe... doar s-o îndura Dumnezeu ca pe ãsta sã nu mi-l mai ia din leagãn, sã mi-l lase mie, mai zice şi pruncul tace şi Maria alunecã în somn.
- Fa Marie, fa, da Gheorghe al tãu umblã dupã copchila Ilenei lui Cãpãţânã?
- Da, umblã, da de grija asta n-ai matale somn noaptea, leliţã Tincã? îi rãspunde cu amar în vorbe Maria lui Ion a lui Târlic.
- Fa, da de ce-mi grãieşti cu nãcaz, fa?
- Cu nãcaz? Da de unde atâta nãcaz? Ce n-o mai umblat flãcãi dupã fete? Şi dacã de data asta flãcãu-i al meu şi fata-i a Ilenei lui Cãpãţânã crezi c-o sã se facã gaurã-n cer?
- Da, fa, da puiul aista de mâţã dacã o semãna cu mã-sa...
- Lasã lelita, nu mai muri mata de grija altora. Mâte în cãlduri şi motani dornici sã le rãcoreascã au fost şi or fi cât o dura lumea. Numai cã le poartã grija cine n-ar trebui. Bine-ar fi ca tot omul sã-şi vadã de sãmãnãturile lui. Parcã Neculai al matale n-o însãmânţat şi brazda Marandei lui Pântea şi ţ-o adus acasã pe post de nepoatã propria-i odraslã? Şi ce-ai fãcut? Ai înfiat-o, ai crescut-o, ai mãritat-o. Da ce-ar fi fost ca la mãritat sã-ţi fi spus careva cã ai un pui de mâta în cãlduri, ţi-ar fi plãcut, leliţã? Lasã fetele şi flãcãii sã-şi vadã de treburile lor, iar matale vezi-ţi de parastase şi pomeniri, a mai spus Maria şi apoi a tãcut.
"N-ai dat viaţã, nu te-a supt, n-ai legãnat, n-ai vegheat niciodatã, îi spunea Maria ascunsã dincolo de amarul vorbelor rostite, în gândurile ei. Cum ai putea întelege ce simt? Dar mereu îşi amintea, când vorbele leliţei o supãrau cã pe când era ea tânãrã şi cu copii mãrunţei, o mai ruga câteodatã sã stea cu cel mai mic sã meargã sã-şi facã treburile. Şi când se întorcea în casã o gãsea pe femeie ţinând pruncul în braţe, legãnându-l şi cu ţâţa ei sterpã acoperind-i guriţa. "I-am dat sã sugã, fa, şi a adormitâ€, punea femeia pe jumatate ruşinatã. Aşa a ales Dumnezeu, îşi încheie Maria gândurile.
- Apoi, eu mã duc, Marie. Rãmâi sãnãtoasã.
- Mergi sãnãtoasã, leliţã Tincã, îi rãspunde Maria apucând din gard doniţa şi pornind îngânduratã spre grajd. Unde şi pe cine auzise ea prima datã zicând: "Te-am facut, te-am crescut ca oamenii, te-am pãzit de foc şi de apã, dar norocul, norocul dragul mamei e cât ţi l-a dat Dumnezeu". A auzit, sau poate doar gândurile ei au nãscocit asemenea vorbe? Când a plecat ea din casa pãrinteascã, de s-a luat cu Ion, înainte sã urce în cãruţã, s-a întors sã-i mai sãrute încã odatã mâinile mamei care o crescuse. "Mergi sãnãtoasã Marie, şi cum ţi-o fi norocul de la Dumnezeu", i-a urat printre lacrimi mãmuca Oruţa. Ochii Mariei se umplurã pe datã: "Cum ţi-o fi norocul de la Dumnezeu, Gheorghe", se surprinde spunând cu voce tare.
