Marioara e o fetiscana strasnica. Inalta, subtirica, ochesica, adulmeca cu interes ograda in care i-ar placea sa calce ca nora. Are gard inalt gospodaria, dar printre sipci, sau ridicandu-se pe varfuri, ea vede, stie si cantareste atenta totul de o buna bucata de vreme. E larga curtea, casa-i cu multe odai, cu ferestre randuite spre soare, cu cerdac inalt, strajuit de niste stalpi frumos mesteriti ca niste soldati, buni sa stea parca in slujba ei. Bun loc, gandea Marioara, de stat seara la taclale. Grajdul e departe de odai, dar bine indesat cu tot ce i-ar indestula pranzul. Un lucru nu-i placea totusi Marioarei, harmalaia. Mare harmalaie era in curtea cu pricina. Si cum ar fi fost altfel, daca gospodarii ce ridicasera casa si acareturile aveau ograda plina de copii, de cand se stie Marioara Marioara. Daca nu in fiecare an, macar la doi ani, Ileana lui Ghita a lui Tarlic, uneori toamna, alteori primavara, lepada catrinta cea mare si ponosita si se incingea la loc cu cea cu care il zapacise ea pe Ghita al ei cand iesise la hora in sat. Si asa, il zapacea iar pe Ghita si iar umplea covata cu inca un plod si sarma de la cerdac cu carpe, si harmalaia era din an in an tot mai mare. Chiar daca Ileana avea acum flacau abia intors din armata, putin mai avea si trebuia iar sa lepede catrinta cea mare si iar sa atarne carpe pe sarma.
Asta o deranja pe Marioara, harmalaia fara de sfarsit din curtea aceea care parca-i facea cu ochiul ori de cate ori trecea ea pe drum. Flacaul Ilenei nu-i prea placea Marioarei, ca era cam pirpiriu, impiedecat la joc, pus mereu pe hartag, dar curtea, casa, ferestele, cerdacul, toate o imbiau sa incerce, ca doar pofta vine mancand.
O sa mai dureze o vreme, nimic nu se face de azi pe maine si mai ales un lucru ca asta. Sa-mi astern eu viata in asa o casa, cu asa ferestre si cu asa cerdac de mare, ooo, Doamne, merita sa-mi bat capul cum as putea sa-l imbrobodesc pe Tarlicul asta de Ilie. Si-si tot flutura Marioara basmaua cand in sus, cand in jos prin fata portii. Si-si tot salta Marioara catrinta sa nu i-o ude roua din lunca chiar daca soarele de mult nu mai avea ce sa usuce, si-si facea mereu de treaba spre padure, cand dupa un brat de lemne, cand dupa un sac de iarba. Asa azi, asa maine si nimeni n-ai fi zis ca a observat-o pe Marioara, care doar cu coada ochiului pandea sa vada de-i starneste interesul flacaului de dupa scandurile gardului. Mai intai l-a observat cum a ramas rezemat in coada sapei uitandu-se dupa ea, mai apoi l-a zarit furisansu-se pana spre garla, tot ferindu-se pe dupa lastarii de arini. Din zi in zi tot mai mai mult isi apropia Ilie pasi de cararea ce-si facuse Marioara prin lunca spre padure... (va urma)
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
îmi este drag sã te vãd scriind iar prozã
crenguţã frumoasã ce eşti
