De pe soclurile înalte, aşezate în parcul
ce hoinărea odată cu faleza, Burebista şi
Dromichete trăgeau cu ochiul, încruntaţi,
unul la celălalt. În faţa omătului care le
trecuse binişor de bărbie, bronzul
chipurilor, până atunci neclintit, începuse
a desena omeneasca disperare. Fără dubii,
aveau parte de o trăire nepermisă unor
asemenea vitejii. În plus era dublată şi de
o strămoşească dar îndreptăţită ofuscare. Se
ivise din întâmplarea căreia îi căzuseră
pradă tocmai ei, figuri pline de faimă,
având în spate mii de ani în care văzuseră
şi făcuseră tot felul de grozăvii, aşa cum
le stătea bine unor eroi. Nici romanii, nici
falangele macedonene, nici măcar hunii cei
cruzi nu-i umiliseră într-atât încât
bărbaţii aprigi de odinioară să devină
personaje ridicole din absurdele desene
animate contemporane. İncapabili să
reacţioneze în faţa celei mai evidente
agresiuni, se pregăteau să fie îngurgitaţi
pe nemestecate de Marele Alb cu dinţi
afânaţi. Singura consolare era că, la
distanţă de câţiva paşi, Mihai Viteazu mai
însemna doar un petic din vestita-i căciulă
de samur iar Ştefan, scurt la trup cum îl
pomeniseră toţi, fusese acoperit pe de-a-
ntregul. Încetase să mai fie cel Mare dar se
străduia să rămână cel Sfânt, căpătându-şi o
reputaţie în sfârşit imaculată, sub
neobositele talazuri de nea.
De sus cădea într-una. Zi şi
noapte, noapte şi zi. Exasperant de
sârguincios ori mai domol, de părea că acuşi-
acuşi se opreşte. Pluteau mereu, balansându-
se fascinant, mii de fluturi jilavi, mari
şi moi sau nenumărate firimituri
strălucitoare.
Dinspre Chiciu, trecut cu bacul
de pe malul bulgar, un convoi curios înainta
şovăitor prin nămeţi. Duba mătăhaloasă,
neagră, era precedată de două camioane cu
plug şi lamă. Maşinile opriră la poarta
Spitalului Judeţean, alături de Cazarma
Pompierilor. Mestecând de zor, doi vlăjgani
ciolănoşi coborâră îmbrăcaţi cam sumar
pentru iarna românescă, cu trenciuri şi
costume negre. În ciuda ninsorii, nu purtau
nimic pe cap, ascunzându-se după câte o
pereche de ochelari negri, de soare.
Portarului, ieşit cu teamă în cale, i-au
strigat un singur cuvânt: "Antemir", după
care l-a apucat fiecare de câte o mână şi au
urcat scările grăbiţi, fără ca tălpile
moşneagului miop să mai atingă vreo
treaptă.
Lunganii intrară uitând să bată
la uşă, cu legitimaţiile pregătite. Pe birou
fu aşezat un plic mare cât un bloc de desen,
negru, pe care puteai vedea, în colţul din
dreapta, sus, trei steluţe. Una roşie, una
galbenă şi una verde ca grâul încolţit.
Dedesubt era scris cu litere mărunte, alb pe
negru: "Baobab". Stânjeneala şi plictisul
pricinuite profesorului de conversaţiile
telefonice se risipiră pe loc. Nu era nici
prima oară şi probabil că nici ultima când
se găsea pus într-o astfel de situaţie. Avea
exact o zi la dispoziţie pentru a face tot
ce avea de făcut şi a pune un set cu
propriile observaţii in plic, după care cei
doi vor pleca aşa cum au venit.
Se întrista cand primea asemenea
de vizită. Pe de altă parte o curiozitate
frenetică punea stăpânire pe el. Undeva, în
neştiutul propriu o speranţă începea să
pâlpâie, sfidând orice urmă de raţiune.
A câta oară participa la
ceremonial?
Se îmbujorase fâstâcit ca atunci
când ţinuse pentru prima dată un bisturiu în
mână. Îl ruşina faptul că, nici el nu ştia
bine ce, aparţinând fiinţei sale, se
încăpăţâna să lupte cu toată învăţătura pe
care o adunase într-o viaţă de om. Nu mai
contau studiile duse cu meticulozitate la
capăt, mulţimea de date adunate,
împărtăşirea experienţei celorlalţi
iniţiaţi.
Citise o sumedenie de cărţi.
Altele, puţine, îndrăznise să le scrie,
purtat de pasiunea riguroasă, transformată
pe neştiute în fanatism profesional. Se
dezlănţuise în el dorinţa de a merge până la
capăt privind înţelegerea fenomenului de
care lega însăşi menirea sa. Credea cu tărie
că mintea lui fără odihnă va reuşi să
transforme negura enigmei în limpezimea
picăturii de rouă iar neînţelesul plin de
teamă va deveni firescul vindecător.
Antipaticii mesageri bâţâiau
amarnic din cataligele picioarelor, dând de
înţeles că vor să plece neîntârziat.
Profesorul îl chemă pe doctorul Şerban,
prietenul şi întâiul său coleg. Adunară
împreună toţi brancardierii din spital. Vreo
unsprezece suflete, mânate iute spre duba
neagră. Uşile deschise înfăţişară un sac
voluminos de plastic negru, asemenea celor
folosiţi pentru transportul soldaţilor
căzuţi în luptă. Mult mai lung şi mai lat.
Sus, lângă fermoarul întins pe toată
lungimea se puteau vedea aceleaşi trei
steluţe. Unsprezece inşi apucară de
bretelele sacului. Parcă înăuntru era fier
vechi aşa greu atârna. Plasticul lucios
aluneca din strânsoarea palmelor încleştate
lăsând în piele dâre fierbinţi. Cu
picioarele tremurând şi spinările încovoiate
ajunseră în liftul care transporta bolnavii
la sălile de operaţii. Îl aşezară pe podea
mai mult scăpat şi apăsară pe butonul pentru
etajul patru, cel cu saloanele pentru
examinare anatomopatologică. Liftul refuza
să urce. Nu aveau încotro. Trebuia suit pe
scări.
Fiecare treaptă deveni o bătălie
în care unsprezece bărbaţi îşi puneau toată
energia şi voinţa. Braţele şi picioarele
săgetau ascuţit sub efortul depus, hainele
purtate ştergeau toţi pereţii ieşiţi în cale
iar cusăturile plesneau zgomotos. După
minute bune de icnete, cazne şi îndemnuri,
izbutiră să-l depună pe masa pentru
autopsie. Un cărucior pentru instrumentar fu
adus pentru a putea susţine sacul pe toată
lungimea. Brancardierii ştiau că trebuie să
plece iute odată ce-şi făcuseră treaba.
Oricum nu le făcea plăcere să zăbovească în
locul care amintea doar de moarte. Rămăsese
numai Antemir, privind atent, sub efectul
unei surescitări bine ţinute în frâu,
jocurile de lumină din cutele plasticului
lucios.
După o jumătate de oră în
care citi pe îndelete tot ce se găsea în
plicul înstelat, profesorul o sună pe Amalia
şi dădu semnalul adunării echipei. La scurt
timp doctorul Şerban adăsta docil, pregătit
pentru incizii, având-o alături pe Amalia,
de ani buni admiratoare tăcută a
profesorului. Nestăpânita Jeni, cea din urmă
furie amoroasă a doctorului, urma să
consemneze totul într-un raport preliminar.
Fermoarul sacului fusese desfăcut
pe toată lungimea lui. Cu dispozitivul
hidraulic, un troliu identic cu cele de la
un service auto, ridicară de-o palmă
trunchiul voluminos, pentru a scoate sacul.
İndividul nu avea nici un fel de
veşminte. Părea să aibă un corp uman dar
erau destule îndoieli, născute de prezenţa
unor conformaţii neobişnuite.
Capul era de două ori cât al unui
bărbat normal, alungit, şi se încheia cu o
gură largă, ferecată cu dinţi mari,
pătrăţoşi. Faţa maron căpăta astfel o
înfăţişare cabalină. Din ochii larg
deschişi, arteziana irisului galben-auriu
împroşca pereţii cu o lumină onctuoasă.
Întins pe spate, specimenul zâmbea tavanului
cu inocenţă iar surâsul păstra expresia unei
totale mulţumiri. Murise afundat într-o
fericire pură, copilărescă.
Cu firul gros, acoperit de o
pojghiţă alburie, sărată, părul se încolăcea
prelung în jurul capului. Despărţit în
şuviţe groase ca nişte frânghii, purta,
agăţate ca într-un păienjeniş, scoici mici,
stele ori cai de mare. Spre ceafă se zăreau
alge încurcate între smocuri iar deasupra
frunţii, în dreapta, sclipea o perlă
liliachie, ca un al treilea ochi, poznaş.
Amănuntul îi aminti profesorului
întâiul pas făcut pe drumul pasiunii sale.
Demult, pe vremea când era elev la şcoala
primară. Merseseră la scăldat, sub leşia
fierbinte scursă din văzduh. La Dunăre. Se
jucaseră în multe feluri iar când o făcuseră
pe scafandrii, Ionel, colegul de bancă, se
cufundase şi ieşise după fix două ore,
cronometrate de premiantul clasei. Atunci
când oboseala şi emoţiile căutărilor îi
sleiseră, İonel apăruse din apă zâmbind
punte între inconfunbabilele urechi
clăpăuge. Purta pe cap o cască din vremea
Primului Război Mondial. Le povestise cum
plonjase alături de somni lungi de-un stat
de om, de păstrugile şi nisetrii cu
pântecele grele de icre. Apoi, cum acceptase
invitaţia la logodna unui distins morun cu o
ştiucă nesăţioasă de parvenire. Plecat de
acolo laolaltă cu crabii cei bătrâni, mai
veseli decât de obicei, din cauza
evenimentului, găsise epava.
Vedeta "Posada", scufundata la 19.11.1917,
aşa cum scria pe crucea mare, cioplită în
piatră, din parcul de pe faleză.
Puştimea ascultase fără să
clipească toată istoria. O găseau
formidabilă dar nici măcar ei, copii, nu
puteau crede aşa ceva, darămite adulţii.
Povestiseră acasă păţania însă cine să-i
asculte, mai ales că İonel era bine mersi.
Cum să te îneci şi apoi să ieşi râzând din
ape?
Doar el, viitorul medic, rămăsese
de partea năzdrăvanului călător. Figura
exaltată a colegului de bancă împreună cu
neomeneasca lui aventură subacvatică
rânduiseră pe loc întregul său destin.
Copilul de nouă ani făcuse primul pas
dincolo de hotarul unei lumi în care cei ca
İonel, puţini, îşi purtau harul. Acum, după
atâta amar de vreme, înţelegea că timpul
înmiise dragostea pentru acele făpturi şi
dorinţa de a putea fi, odată şi odată,
asemenea lor.
Jeni scria fără tragere de
inimă, privind împrejur cu mare neîncredere.
Parcă n-ar fi fost de acord cu profesorul.
De fapt, în mintea ei lucrurile erau foarte
clare. Nu vedea defel pe corpul acela uriaş
tot ceea ce i se spunea să noteze. Mortul
era un obez ca oricare altul. Avea cel mult
nişte simptome de acromegalie, dar atât şi
nimic mai mult. Credea sincer că profesorul
Antemir inventa, avea dreptate lumea să
spună că e într-o ureche. Una de elefant,
precis. Mai mult ca sigur, din această cauză
nu îndrăznea să se mute la Bucureşti, chit
ca de ani în şir îl rugau cu cerul şi
pămăntul. Nu voia să-l ştie toţi cât e de
zălud şi, ca un nătăfleţ prefera calvarul
navetei.
În ceea ce o privea, acceptase
propunerea de a face parte din echipă
pentru ca era un pas înainte, i se acrise de
etuve şi instrumente fierte şi răsfierte.
Apoi totul se făcuse la insistenţele lui
Şerban căruia i se scurgeau ochii după ea.
Era sigură că putea să conteze pe el la
orice oră din zi sau din noapte dar nu avea
de gând să se oprească aici, ce dacă avea
nevastă şi copil.
Pasul reţinut al lui Costache
Antemir zăbovi în dreptul umerilor
exemplarului. Pielea jupuită mai păstra
câteva pene mici, destul de rare, care
creşteau şi se îndeseau neaşteptat coborând
de-a lungul braţelor. Şerban prinse cu douâ
mâini pumnul stâng al bărbatului, ridicându-
l spre a vedea mai bine toată mâna. O aripă
viguroasă, clocotire oranj, se deschise
rotind aerul împrejurul ei. Zgomotul
fâlfâitului se mai auzi o dată când
profesorul înălţă şi el braţul drept al
înaripatului. Cealaltă aripă era întunecată,
cenuşiu-albăstrie, greu mirositoare. Penajul
bogat era străpuns în câteva locuri de
orificii mari cât ochiul de copil. Şiroaie
de sânge închegat porneau din rădăcinile
penelor şi se prelingeau mov către vârfuri.
Sub ele, braţele se terminau cu o piele de
un argintiu cuminte care odată ajunsă la
degete, lucea ca oglinda. De la coate în
jos mâinile păreau învelite cu o foiţă
subţire de argint, care luase forma fiecărui
por, fiecărei cute.
Se arăta a fi destul de tânăr,
Antemir nu-i dădea mai mult de două sute de
ani, cu aripi puternice ce reuşeau să-l
poarte atât de sus încât privirea nu-l mai
putea zări. Asemenea zburător ar fi fost în
stare să conducă la loc sigur şirurile de
gâşte sălbatice surprinse de furtună. Îi era
la îndemână să poarte în spate, zeci de
kilometri, câţiva pelicani epuizaţi de truda
zborului.
Era un norocos pentru ca adeseori
zborul celor ca el se preschimba în chin.
Pe unii, profesorul îi văzuse cu
ochii lui, în jungla virgină din Brunei şi
Kalimantan, pe treptele stâncoase ale
Tibetului sau în savana africană, cu
precădere în preajma acelui uriaş arbore al
vieţii, baobabul. Pluteau cam la un cot
deasupra solului şi alunecau aşa, târându-şi
picioarele, kilometri intregi. Încrâncenarea
îi gârbovea, schimonosindu-le trupul.
Plesneau isterici pământul cu aripile
boante, de mii şi mii de ori, până cădeau
neputincioşi. În urma lor cioturile acelea
cu pene, care bătusera mai mult pământul
decât aerul, lăsau o brazdă întortocheată şi
subţire.
Îşi trăgeau sufletul, apoi o luau
de la capăt. Apoi iar. Şi iar. Niciunul nu
vroia să se împace cu umilinţa de a avea
doar aripi, fără zbor. Tortura dura zile,
luni, ani, sfârşindu-ae odată cu fiecare
dintre ei.
De sub sternul lăţit, începea să
acopere trupul ceva care semăna izbitor cu o
coajă de copac. Pe coapse, aspectul acelui
înveliş spulbera orice îndoială. Tegumentul
în cauză era chiar coajă de copac. Groasă şi
aspr, cu încreţituri mari, sinuoase.
Crescuse peste pielea obişnuită sau însăşi
derma se transformase radical. Deasupra
şoldurilor se vedeau urme adânci de secure.
Aşchii mari erau desprinse din întreg dar
crusta nu fusese pătrunsă în toată adâncimea
ei, reuşind să-l apere.
Profesorul apropie obrazul de
tibia stângă şi adulmecă prudent mirosul vag
de răşină. Încântat, alunecă încetişor spre
glezne spre a inspira cu nesaţ mireasma
dulceagă a florilor de tei.
Carbonizate împrejur de focurile
puse, tălpile nu se terminau cu degete ca la
om ci cu rădăcini destul de groase, crescute
pe aceleaşi locuri ca şi tarsienele. Zece
fire inflexibile, lungi de un metru şi mai
bine. Rapoartele menţionau că atunci când
fusese găsit era încălţat cu două butoaie
mari de tablă, ca acelea în care se
transportă combustibilii sau uleiurile
tehnice. Echipajul de descarcerare chemat
muncise minute bune ca să le taie.
Autopsia ajunsese la jumătatea
drumului, urma examinarea organelor interne.
Doctorul Şerban luă bisturiul pentru a
începe incizia frontală binecunoscută,
pornită simetric, dinspre umeri, unită apoi
în dreptul sternului după care cobora până
la pelvis. Tăişul zgârie coaja maronie fără
a patrunde în adâncime. Aduse freza pentru
oase şi mai încercă o dată. Acelaşi
rezultat. Era pietrificată acea epidermă sau
orice altceva ar fi fost ea. Făptura nu
permitea accesul înlăuntrul ei cu una, cu
două. O apăra un corsaj incasabil, din care
instrumentele medicale săreau ca broaştele
pe malul iazului. Şerban sugeră o drujbă
însă Jeni se băgă în vorbă, cerând oţărâtă
un flex. Surprinzător, profesorul încuviinţă
trăsnita cerere a lui Jeni, cu privirea
fixată pe chipul transpus al vechiului
prieten.
Doctorul respira avid parfumul
florii de vişin ce alungea petale pe buzele
îmbobocite ale blondinei. Cele doua vorbe
ale duduii de la "Sterilizare" turnaseră
nectar în auzul său şi dezlegaseră, încă o
dată, bufeurile catifelate. Trăia din nou
sub efectul acelei nevoi impertinente,
prinzând a se roti ca un titirez,
predestinat mânuit de Jenica Răsuceanu.
Cum simţea călcătura ei prin
preajmă, ochii nu-şi mai găseau astâmpăr.
Începeau a căuta spicul auriu al părului ori
grumazul alb, diavolesc înmiresmat. Pe
culoarele spitalului, numai spumă, văluirea
şoldurilor îl ademenea, rostindu-i numele în
gura mare. Gamba rotunjită precum pieptul
înfoiat de turturică gângurea ameţitor.
Neruşinat, conturul delicios al coapsei
împlinite poruncea regeşte.
Parcă îl lovea deochiul din
senin. Ştia prea bine că era o ilustră ţoapă
dar şi-o dorea cum îşi doreşte condamnatul
ultima ţigară. Nu era drept dar trebuia să-
şi împlinească neîntârziat rătăcirea
ticluită de vârsta maturităţii şi
iresponsabilităţii depline. Descântecul
mlădiu al vrăjitoarei dintre ape era
singurul care-l mai putea scăpa de blestem.
Era secretul său, păstrat cu
sfinţenie. Numai profesorului i se
destăinuise ştiind că-i poate înţelege
nebuneasca evadare. Doar că purtările sale
mărturisiseră taina şi celorlalte
treizecidemii de locuitori ai oraşului.
Niculae, "mecanico del ferro",
cum singur se recomanda, întrerupse clipa de
visare. Îşi purta în vârful picioarelor
statura filiform-păroasă oferind flexul
buimacului. Secundul fidel al lui Antemir
reuşi să-l deschidă de această dată pe cel
care, în ochii săi, devenise un personaj de
bal mascat. Nimic de remarcat in muntele de
carne, răstignit în faţa lui. Doar nişte
puerile travestiri, de parcă ar fi fost
copilul de şase ani, la ultima serbare de
preşcolar. Teribilisme, lucruri fără sens.
Însă profesorul era un prieten
adevărat, unul cu o inteligenţă de neiertat
pentru ţara în care trăia. Timpul îl
transformase într-o somitate medicală.
Competenţa fusese probată în zeci de ani de
practică. Numele său era cunoscut în lumea
toată, America şi Europa îl răsfăţau vară de
vară. Colabora cu instituţii dintre cele mai
diverse, unele surprinzatoare, altele cu
denumiri notorii, care intimidau. O
afirmaţie a profesorului însemna mai mult
decât o lege pentru el. Încredera în
judecăţile sale era deplină. Şerban se putea
înşela dar colegul, bunul său prieten, nu.
Masivul exemplar suferea de
hermafroditism alternant. Pentru Antemir nu
era nici o noutate, el insuşi lămurise
fenomenul, lansând teze ce completau teoria
perpetuării acelei specii. Lucrarea
tulburase apele în societatea medicală, i se
reproşase faptul că era neverosimilă, că nu
ţinea cont de realităţile barierelor
naturale dintre specii şi că nici măcar nu
era autentică, deshumând clişee
pseudomedicale mumificate. Figurile marcante
ale breslei respinseseră medicina ocultă
propusă dar sfârşiseră prin a accepta, după
ani buni, punctul său de vedere.
Polemicile îl obligaseră să
repete de atâtea ori propriile enunţuri
încât învăţase pe de rost lungi pasaje.
"În ciuda faptului că manifestă
permanent tendinţe de exacerbare, nevoile de
ordin sexual sunt satisfăcute fără
interacţiuni organice externe, la nivel
mental, prin reprezentări onirice.
Desfăşurate la intensitate extremă, se
constituie într-o realitate secundară. Forţa
lor activează procesele fiziologice şi
regleaza secreţiile hormonale în mod identic
actului de copulaţie.
Un exemplar devine pe rând femelă
ori mascul, fără a se împerechea vreodată.
Nu au urmaşi. İndivizii trăiesc în izolare
chiar în cazul marilor aglomerări urbane.
Schimbarea indusă de alternanţa sexuală este
generală, incluzând totalitatea
caracterelor. Transmiterea acelor trăsături
anatomice ieşite din comun şi reproducerea
nu se face prin procreaţie. Rămâne suma unor
mutaţii individuale, aleatorii, rezultatul
interferenţelor dintre genomul uman şi cele
trei fluxuri organice distincte ale
biosferei.
Compatibilitatea transbiologica
se desăvârşeşte prin reversibilitatea şi
ciclicitatea proceselor anatomice, totul sub
marcajul evident al unei alegeri de natură
necunoscută care, în plus, declanşează
atemporalitatea. Există de asemenea o
alternanţă a ciclului originar, uman, cu
cele în care se produce transgresiunea
biologică în atmosferă, hidrosferă sau
litosferă."
Adeseori, vorbele îi răsunau
straniu. Cuvinte reci care pierdeau trăirile
remarcabile din timpul întâlnirilor cu
fiinţe atât de diferite, revelaţia
tulburătoare a raţionamentelor. Se întâmpla
sa le urască uneori pentru că îl trădau.
Dorinţa lui ascunsă era să poată comunica
studiile astfel încât să nu poata fi
lecturate, ci trăite. Jinduia la un nou
limbaj, lipsit de cuvinte. Visa ca fiecare
pagină, întoarsă grijuliu, să reverse
nefiltratele emoţii ale realului. Fruste,
intense, exact aşa cum treceau prin el
atunci când stabilea contactul cu lumea
oamenilor peşte, arbore, pasăre. Şi de
fiecare dată, altcineva să-i trăiască
frântura de viaţă prinsă între coperţi,
împărtăşind-o cu el.
Privirile Amaliei îi pipăiră
curioase bărbia, restabilind prezentul. O
pală de nemulţumire îl atinse pe profesor,
noua experienţă nu-l surprinsese cu nimic.
Continuă cu gândul la ceva-ul care izbutea
întotdeauna să scape.
Branhiile, mari cât pernele,
acopereau plămânii ca o cortină, fapt care
mai lămurea ceva din peisajul marin găzduit
de păr. Specimenul petrecea mult timp în
mare, învăţase să conducă bancurile de ton
printre năvoadele pescadoarelor. Surferii
erau o slăbiciune veche, în fiecare an salva
câte-o duzină. Se transformase în ghidul
imenşilor caşaloţi, incapabili să se mai
orienteze ori al urşilor polari naufragiaţi
pe aisberguri care se topeau pervers.
Cu nisipul foarte fin, caramiziu
sprinten, găsit în rinichi s-ar fi putut sa
amenaja un acvariu măricel.
İnima oferea o nouă surpriză.
Dimensiunile erau apropiate de cele ale unei
amfore. Depunerea lucioasă o făcea să arate
ca un ghioc uriaş, modelat în porţelan.
Profesorul o puse la ureche îndemnând-o pe
Jeni să scrie că înăuntru se auzeau zumzet
de albine, ţipete de pescăruşi, ecou de
valuri şuierând prelung.
Cu toate măsurile acelea
remarcabile, atunci când Amalia o puse pe
cântar, instrumentul nu înregistră nimic. În
momentul acela era uşoară ca un fulg.
Ultima procedură era investigarea
creierului. Cu ochelarii de protecţie pe
nas, mănuşile până la coate, bine îndesate
şi flexul strâns ţinut cu ambele mâini,
Şerban era gata sa atace cutia craniană.
Decopertarea craniului umplu sala cu fum şi
miros dezgustator, de arsura, dar
privelistea era de neuitat
Creierul pulsa egal, ca şi cum
arătarea ar fi fost vie. Nu semăna cu cel
uman fiind cu totul şi cu totul transparent.
Era un glob limpede ca un cristal, care
zvâcnea sfârâind plăcut, pe o tonalitate
înaltă. Profesorul nu rezistă tentaţiei de a-
i studia consistenţa atingându-l uşor cu o
pensetă. Vibra ca un diapazon, înălţând un
sunet clar, melodios. Antemir prinse în
mâini sfera translucidă privindu-şi
colaboratorii prin el, amuzându-se de
chipurile lor deformate.
Doctorul Serban căpăta o figură
de clovn, ca o pară, iar faţa domnişoarei
Jeni se lungea teribil, îngustă ca un ac.
Doar obrazul Amaliei creştea rotund ca un
bujor înflorit, risipind povara anilor.
În timpul acesta creierul
continua să pulseze, ţiuind neîntrerupt.
Poseda o energie proprie care îl mentinea
viu, în totală independenţă de restul
organismului.
Constatarea grăbi încheierea
activităţilor. Organele reveniră pe locurile
lor. Starea creierului, alături de o ultimă
observaţie îl făcură pe profesor să schimbe
decizia pe care o lua de obicei. Corpul
era cald şi moale, nici vorbă de "rigoris
mortis", cu toate că fusese găsit în urmă cu
trei zile, la porţile cetăţii Gaziantep.
Hotărâse. Nepreţuitul colet nu va
mai traversa Atlanticul pentru a-şi ocupa
locul în humanoteca din Colorado. Va porni
cât mai repede către Grădina Botanică din
Cluj unde va poposi în sera
programului "Baobab". Rădăcinile zdravene
erau pline de sevă iar faptul ca ultimul
ciclu fusese litosferic dădeau speranţe că
răsădirea va întoarce la viaţă falnicul
exemplar. Venirea primăverii mărea şansele
de reuşită.
Îşi frecă mâinile cu însufleţire,
bucuros de acest deznodământ
nesperat. Nerostite, întrebările îi
dădeau târcoale.
Şi totuşi, ce anume putea răpune
asemenea organisme excepţionale? Cum se
încurcase armonioasa înlănţuire a
identităţilor?
După cum arăta, era limpede că
ciclurile nu mai apucau să se încheie iar
caracterele fiecărei etape deveniseră
ireversibile. Simultaneitatea lor arunca
indivizii într-o existenţă năucitoare. Ce
întâmplare putea cauza o asemenea
degringoladă, care aducea finalul
neiertător ?
"İndiferenţă, uitare,
superficialitate"- decretase Antemir.
"Naivitate"- i se răspunsese din
nou.
Scotoci o ultimă dată în plicul
cel negru şi scoase tot teancul de
documente. Colţul bleumarin al cărţii de
indentiate emisă în Turcia scânteia sub
paginile răsfirate. Fenomenul avea un nume.
Îl chema Taylant Eshek.
Sprâncenele maiestuoase fluturară
surprinse.
"De ce?"
Răspunsul ar fi putut fi chipul
extaziat al creaturii. Viaţa însingurată îl
zdrobise în chinurile neîmplinirii dar
moartea părea a-l ferici.
Sau poate, ghicind abil drumul
triumfului, răposase înadins până la
primăvară.
