Cam optsprezece ani, nu avea mai
mult.
Aluneca lin, parcă pe deasupra
asfaltului plastifiat de vipia bucureşteană.
Aerul încins al zilei de vară se ondula pe
arama întunecată a trupului său proaspăt.
Era îmbrăcat ca un atlet, cu haine viu
colorate ce imitau echipamentul sportiv al
vedetelor mondiale. Îl prindeau de minune,
chiar avea o figură de răsfăţat al
transmisiunilor sportive. Maioul îi dezvelea
delicateţea bustului suplu, ca de gimnast
necopt. Tunsoarea scurtă se aşeza cât se
poate de bine peste conturul fără greş al
chipului îndulcit de rămăşiţele latine. De
fapt, chiar era un campion. Campionul unei
triste frumuseţi.
Stăpânea toată intersecţia, patru
benzi pe fiecare sens. Când semaforul
deschidea ochiul roşu, el, suveranul
locului, se lansa printre maşinile oprite în
şiruri lungi. Creştetul capului depăşea cu
puţin marginea de jos a geamului portierei.
Scândura aceea cu roţi, un skateboard, îi
susţinea trupul, iar mâinile, înmănuşate cu
adidaşi, atingeau asfaltul ca două vâsle,
asigurându-i deplasarea. Se strecura printre
bolizi cu o expresie inflexibilă, ferm într-
o seriozitate uşor şicanată de insistenţa
arşiţei. Trecea fără grabă de la o maşină la
alta, pentru că avea tot timpul din lume ca
să facă ce făcea.
Nu oferea şi nu cerea nimic. Nu
se prefăcea că vrea să spele geamurile ori
să şteargă farurile. Nici vreo icoană sau
vreun carton pe care să scrie"muritor de
foame", nu voia să arate. Urări de sănătate,
familie, noroc nu spunea. Îndeobşte nu făcea
nimic din ceea ce întreprinde un cerşetor
obişnuit pentru a impresiona şi a câştiga
bunăvoinţa mălăiaţă a trecătorilor. Pur si
simplu primea, părându-i-se cât se poate de
firesc să se întâmple aşa.
Odată ce se dumireau, şoferii
erau copleşiti de o bucurie fulgurantă.
Merita să se simtă fericiţi pentru că
puteau şti cum e să te mănânce în talpă,
pentru că existau aşa, îngrozitor şi
totodată fabulos de normali. Merita din plin
şi erau conştienti de acest lucru. İnsipidul
vieţii lor de zi cu zi devenea pe loc, pe
acel loc, nepreţuit. Erau generoşi, fără
excepţii. Când braţelele lor ofereau
bancnotele, el se apropia şi le lua muteşte.
Doar culegea banii. Trecea de la o mână la
alta cu un chip imobil, pe care rămăsese
zugrăvită, cine ştie de când şi de ce, o
tristeţe demnă.
Smulşi de zăpuşeală, picurii de
sudoare care se prelingeau pe frunte şi
tâmple erau şterşi, din timp in timp, cu
încheietura dreaptă.
Semaforul clipea galben iar
scândura cu roţi îl purta spre rigolă,
alături de bordura ocrotitoare. În acelaşi
ritm cu care străbătuse şirul de maşini.
Nici mai tare, nici mai incet. Sub placa
lui, cilindrii mici, de cauciuc fierbinte,
striveau toate întrebările din lume,
aruncate împrejurul său pentru a nu ştiu
câta oară. Când îl vedeau îndepărtându-se,
şoferii priveau cu luare aminte, înţelegând
că tăcerea aceea deplasată nu era singura
ciudăţenie a băiatului de pe skateboard.
Atletului îi lipsea ceva. Îi
lipsea jumătate. Trupul se termina brusc,
după abdomen, cu un ciot pe care orice matur
îl putea cuprinde în căuşul palmelor. Nu
avea şolduri. Putea foarte bine să încapă
într-un ghiveci obişnuit sau într-o
cafetieră. Odihnea pe placa lustruită,
precum un pahar gol pe rama ferestrei.
Timpul devenise un element lipsit
de interes, zilele nu aveau nume pentru el.
Trecutul căzuse într-un hău, prezentul n-
avea nici-o importanţă iar viitorul murise.
Semaforul era ceasornicul după care îşi
conducea viaţa. După fiecare douăzeci de
traversări, oprea la bordură şi fuma o
ţigară. La patru ţigări pornea liniştit
către cofetăria din apropierea staţiei de
metrou, unde îl aştepta o amandină. Avea
bani s-o plătească dar o primea gratis la
masuţa lui, o navetă de bere întoarsă cu
gura în jos, pe locul preferat, la oglinzi.
Mânca mai mult prăjituri şi ciocolată iar
mâncarea o înghiţea numai dacă avea un gust
dulceag. Nu suporta senzaţiile de sărat şi
amar.
Banii nu-i număra niciodată şi
nici nu venea la semafor în fiecare zi. Avea
o măsură a lui în toate.
Jumătatea de om trăia o jumătate
de viaţă. Un propriu sentiment al echităţii
îl făcea să nu mai mulţumească nimănui.
Soarta care îi despicase corpul trebuia să
se îngrijească pentru a asigura existenţa a
ceea ce mai rămăsese. El considera că-şi
făcuse datoria, fiind parte a acestui troc.
Nu avea nicio şansă de a şti ce înseamnă să
te împiedici, să păşesti peste un căţel
adormit pe preşul din faţa uşii, să te doară
genunchii şi multe altele, la care obosise a
se mai gândi. De aceea i se părea absolut
normal să-şi acorde un anume privilegiu.
Luase hotărârea de a face jumătatea pe care
el o găsea de cuviinţă, din tot ceea ce
făcea un om oarecare.
