Stãteam în maşinã
şi aşteptam
un cartuş.
Ştiu ce la ce vã gândiţi.
Nu se putea, era pentru imprimantã,
şi era color.
Mã fãceam de râs,
sã-mi curgã, din cap,
sânge tricolor,
în loc de sânge, roşu, ca sângele.
Cum spuneam,
stãteam în maşinã
şi aşteptam,
cu geamul lãsat pe jumãtate,
tocmai sub un arţar
care mângâia strada,
ca o mamã şi un tatã,
deopotrivã,
cu frunze mari,
asemenea unor palme
cu trei degete, de iele,
galbene şi roşii
în aceeaşi secundã.
Zburau cu nemiluita,
ca în fiecare
noiembrie, toamnã, viaţã.
Frunze pãgâne, iele nebune
mã orbeau,
mã înmuiau,
mã plângeau,
dar de data asta,
numai pe jumãtate, pe sfert,
galben de aşteptare şi roşu de furie,
în aceeaşi secundã.
O frunzã a plutit,
neaşteptat de abil.
A intrat pe geamul maşinii,
s-a strecurat printre volan şi bãrbia mea,
ţepoasã,
de copil, ieşit la pensie
şi s-a aşezat
pe locul din dreapta şoferului.
Gâfâia şi tremura,
transpiratã, desfiguratã,
dar cu toate astea,
incandescent de frumoasã.
Dupã ce ne-am tras sufletele,
galbene şi roşii, în aceeaşi secundã,
ea, pe al meu,
eu, pe al ei,
mi-a şoptit, zgâriat,
cu o respiraţie sufocatã:
Du-mã!
Am recunoscut timbrul,
numaidecât.
Vorbea
cu vocea mea.
