Staţia de autobuz era pǎzitǎ din spate de
gardurile înalte, din zidǎrie, terminate cu
trei rânduri de sârmǎ ghimpatǎ, ale uzinei
Republica. Şoseaua, un covor lung
şi drept de beton peste care nu mai apucase
a se aşterne acel moft numit bitum, se
înfigea în orizont ca o suliţǎ. Copacii
rari, aliniaţi pe partea dreaptǎ, aveau
frunzele acoperite cu un strat consistent de
mâzgǎ maronie, formatǎ din propriul mucus
amestecat cu depuneri succesive de praf,
gaze de eşapament şi fum industrial. Toţi
ştiau cǎ în acest cartier, verde rǎmǎsese
numai vopseaua de pe garduri. Începând cu
anii cincizeci şi pânǎ în zilele noastre,
peisajul putea fi plasat oriunde în timp.
Fâşiile de beton ale drumului se
îmbucau abrupt, cu distanţe şi diferenţe de
nivel de zeci de centimetri, efectele
suficienţei naţionale dar şi ale trecerii
timpului care accentuase imperfecţiunile
iniţiale. Hurducǎturile autobuzului te
sǎltau în tavan ca aruncat de o trambulinǎ
şi te fǎceau sǎ simţi pe propriul stomac
nativa rǎtǎcire a românului faţǎ de detalii.
Pomeneai necreştineşte pe toţi cei care
lucraserǎ la şosea, pe care o fǎcuserǎ aşa
cum o fǎcuserǎ şi asta se întâmpla de îndatǎ
ce simţeai cum meniul zilei încerca sǎ se
refugieze în farfuria de unde plecase, luând-
o precipitat înapoi, pe calea pe care
intrase în zona de digestie.
Orizontala betonului făcea un
tandem conştiincios cu şinele de cale ferată
care uneau capitala cu Olteniţa. Preţ de
vreo trei kilometri, de-a dreapta şoselei şi
de-a stânga drumului de fier se aşterneau
loturi de case, împărţite pe câteva zeci de
străzi, nu mai mari de două, trei sute de
metri pătraţi. Suficient totuşi pentru orice
român chivernisit să înghesuie o casă, o
magazie, un pui de gradină alături de
adăpostul legitimului grohăitor, ba chiar şi
câte un garaj. Trăitorii acestei zone
reprezentau un amestec plin de contradicţii
între orăşeni şi ţărani având totuşi o
identitate net diferită faţă de fiecare din
cele două categorii. Crescute aici ca într-
un marsupiu temporal, aceste altoiuri
sociale derulau o existenţă în care se
amestecau, fără a fi biruite unele de
altele, elemente din fiecare stil de viaţă.
Aşa se făcea că oamenii locului cărau din
colţul străzii, apa cu găleata dar mergeau
după cumpărături la supermarket. Mâncau
roşii din curte şi serbau pomana porcului
personal dar conduceau maşini ultimul
răcnet. Se uşurau în closetul din fundul
curţii însă umblau îmbrăcaţi cu haine la
modă ţinând în mâini genţi business. Se
spălau în lighean, cu săpun din grăsime de
porc dar purtau ochelari de soare şi se
dădeau cu gel.
Bobi Simion repeta de ani buni
ceremonialul resemnat al aşteptării
îndelungi, la capăt de linie, a unui autobuz
ajuns deja o celebritate. "Suta" era un nume
cu ecouri pline de respect între locuitorii
acelui apendice al Bucureştiului iar asta
pentru ca era singurul mijloc de transport
în comun care făcea legătura cu oraşul
propriu zis. N-avea rival iar capriciile
lui, de orice fel ar fi fost ele, erau
privite în general cu bunăvoinţa. Asta nu
însemna ca în zilele geroase de iarnă câte
un şofer, cu sau fără vină, nu plătea
răbdarea congelată şi casantă a călătorilor,
în etern nedreptul troc, vânătăi plus cucuie
contra pumni şi picioare. Chiar dacă era
încăpăţânat ca un catâr şi lent ca un melc,
ramolit asemenea unui dulău atins de
jigodie, autobuzul devenise prietenul lor de
nădejde, adunând recunoştinţa tuturor pentru
meritele lui schiloade.
Bărbatul contempla perimetrul
încadrat de staţia Sutei, halta
Douazecisitrei plus intrările uzinelor Faur
şi Republica, întindere care forma un fel de
piaţetă cu efect de aspirator uman, un manej
al destinelor în care se vânzoleau zilnic
zeci de mii de navetisti. De când se perinda
pe acolo, Bobi devenise din copil,
adolescent, mai apoi tânăr iar acum se putea
spune că trecuse în tagma celor maturi. Era
mereu altul dar locurile acelea păreau
condamnate la uitare şi încremenire. Privea
acelaşi tablou de ani şi ani de zile
întrebându-se deseori de ce oraşul murea
tocmai pe bucata de trotuar din faţa sa,
dincolo de care nu reuşea să pătrundă
niciodată schimbarea. Ca o vamă a timpului,
inevitabila staţie de autobuz marca trecerea
din agitaţia şi risipa de energie a marelui
oraş în nemişcarea pietrificată a
cartierului natal.
Ziua de început de vară încerca
să înlăture acea senzaţie de amnezică
strepezeală care îl cuprindea de fiecare
dată când ajungea aici. Era o amiază cu mult
soare fără a se simţi acea sufocare
bucureşteană. Mai timid la debut dar ducând
la capăt un lucru bine început, cerul vărsa
o ploaie sprinţară. Cineva avea pofta de
glume pentru că stropii calzi de ploaie se
înţelegeau de minune cu razele de soare,
rezultatul fiind un aer de sărbătoare care
cucerea brusc împrejurimile tocite de prost
gust şi delăsare. Unicul pasager al acelei
ore, Bobi, privea încântat spectacolul
întrebându-se ce făcuse oare ca să merite
asemenea recompensă. Se abandonă unui
entuziasm copilăresc renunţând la ideea de a
se mai adăposti şi rămase nemişcat în
mijlocul ploii.
De dincolo de gardurile uzinei
Republica, din imense difuzoare care
odinioară aveau o cu totul altă destinaţie,
învăluind halele metalice şi clădirile fără
culoare ale nesfârşitei curţi se porni o
languroasă curgere de sunete în ritmurile
americane de swing, ale anilor patruzeci. Cu
forţă şi limpezime, toată strălucirea
Americii începuse a se prelinge orbitor şi
onctuos inundând decorul insipid odată cu
amestecul acela de sunete, lipsit de
stridenţă, legănat. Tonurile timbrate ale
trombonului se unduiau ca nişte cadâne,
armonizându-se perfect cu trompeta şi
clarinetul, convinse să renunţe la
tonalităţile înalte de ritmul aproape
duios. Înlănţuirile neobositului pian purta
tot acest melanj sonor asemenea unui covor
fermecat. Fluiditatea muzicii era întreruptă
din când în când de sincope inspirate după
care mângâierea sonoră îşi relua taina
plăcerii. Frunzele copacilor, biciuite de
stropii de ploaie, se mişcau într-un
sincronism desăvârşit cu stepul cristalin
produs de cinelele setului de tobe.
Instrumentele erau stăpâne şi se avântaserǎ
într-un joc vrǎjit, de armonii şi unisonuri,
lipsit de intervenţia vocii umane.
Acordurile muzicale sclipitoare ale unei
lumi strǎine, îngropate cu multe zeci de ani
în urmǎ, la mii de kilometri depǎrtare,
curgeau în voie peste peisajul umil prin
excelenţǎ, peste amestecul de uitare şi
nepricepere. Contopirea sunetelor
fascinante, a identitǎţii terne ţinând de
locurile binecunoscute şi a ploii aurite cu
soare nǎştea o realitate în care joaca
atinsese sublimul.
Bobi cǎuta cu priviri aruncate în
vǎzduh, un posibil autor al acestei senzaţii
remarcabile. Cunoştea stilul acela de muzica
dar niciodatǎ nu i se pǎruse mai frumos ca
acum. Rǎmǎsese cu un zâmbet larg pe faţǎ, cu
sprâncenele ridicate şi cineva care nu-l
cunoştea putea spune chiar cǎ avea o
expresie puţin tâmpǎ însă el agǎţase pe
dinǎuntru toatǎ încântarea şi surpriza
izvorâte din neverosimila potrivire a acelor
aparent disonante elemente.
Bine muiat de ploaia muzicalǎ,
pasagerul stupefiat se adânci în strǎdania
de a gǎsi o legǎturǎ între tochitura
citadino-rurală '’ a la roumaine’’ şi
sunetele caline, venite dintr-o lume atât de
diferitǎ. La un moment dat observă că nu mai
era singur. Un brunet îmbrăcat cu smocking
alb, având o garoafă roşie prinsă la rever
şi părul uns cu briantină, cu mâinile adânc
băgate în buzunare îl privea cu un zâmbet
amărui. Ţigara din colţul gurii scotea un
fum subţire, parfumat, care nu avea habar de
ploaie. Era chiar el! Era Humhprey Bogart.
Bobi Simion înlemni. Boogy, aici pe trotuar,
lângǎ el? Americanul scuturǎ scrumul şi se
depǎrtǎ alene pornind cǎtre manejul
destinelor cu un mers legǎnat, purtat de
acordurile moi de swing. Fǎrǎ sǎ-i pese de
noroiul sau bǎlţile prin care trecea îşi
urmă drumul fǎrǎ sǎ se ude sau sǎ se
murdǎreascǎ. Simion trecu peste clipa de
uluire în timp ce pasionatul de film din el
simţi o durere adâncă, ascuţitǎ, ca o
muşcǎturǎ de fiarǎ. Indignat, încercǎ sǎ-i
strige:
- Unde te duci? Aici nu-i Casablanca!
Asta-i halta "Douǎştrei"! Ai auzit de
Gǎlbinaşi, Tânganu, Fundenii Frunzǎneşti!
Oamenii aceia nu te cunosc şi nu te meritǎ!
Nici un sunet nu ieşi din gura
lui Bobi. Cu un nod în gât, înlǎcrimat de
ciudǎ, mai încercǎ odatǎ sǎ ţipe cât îl
ţineau puterile:
- Mister Bogart, întoarce-te!! Acolo n-
ai sǎ gǎseşti "Rick’s caffe americaine", ai
grijǎ la buzunare şi vezi sǎ nu te muşte
vreun câine pentru cǎ sunt mulţi şi flǎmânzi!
Tǎcere. Disperat o zbughi dupǎ
incredibilul oaspete. Se gândea îngrozit la
reacţia bǎştinaşilor scǎldaţi de ignoranţǎ,
odatǎ ce se vor întâlni cu legendarul
personaj. Devenise stacojiu la faţǎ
cureierat dintr-o datǎ de menirea
samuraiului de a apǎra onoarea şi gloria
seniorului sǎu. Ar fi intrat în pǎmânt de
ruşine, asemenea impietate era inadmisibilǎ.
Venit din luxul şi luminile Holywoodului,
Boogy sǎ fie agresat şi oripilat de
navetiştii de pe linia Olteniţei. Simpla
alǎturare a acestor douǎ lumi pǎrea un enorm
sacrilegiu. Contactul lor era de-a dreptul
împotriva firii şi merita evitat cu orice
preţ.
Pe bǎncile slinoase de pe peron
lucrurile stǎteau altfel însǎ. Vreo opt
chivuţe mai purii, pornite la cotidianul
furat din genţi şi buzunare, dintre care
şase cu plozi în braţe, urmǎrite de cinci
mucioşi puradei cu picioarele goale, furǎ
încântate de apariţia neobişnuitului bǎrbat.
Într-o clipǎ îl înconjuraserǎ pe Humprey şi
îi pipǎiau papionul, smockingul, îi miroseau
garoafa sau îi atingeau pantofii de lac. Îl
invitarǎ mai apoi sǎ stea cu ele pe bancǎ.
Strângându-şi fiecare fundul cât un landou
pentru gemeni, îl prinserǎ între ele,
hlizindu-se care mai de care. Boogy era
profund impresionat de ospitalitatea
româneascǎ şi se simţea minunat în aceasta
companie coloratǎ. O bǎtrânǎ ţǎrancǎ ducând
douǎ genţi pline cu de ale gurii, care
mergea la nepotul din armatǎ se opri pe loc.
Începu sǎ-i priveascǎ ţintǎ, molfǎind un
colţ de batic.
- Maicǎ da ce frumuseţe de
bărbat, aduce bine cu rǎposatu’. Ptiu, ptiu,
ptiu, sǎ nu te diochi!
Începu a râde fericitǎ zgâlţâind
din cap, acoperindu-şi gura ştirbǎ cu mâna.
Fermecatǎ şi ea de spilcuitul cǎlǎtor scoase
din bagaje o gâscǎ friptǎ, bine stropitǎ cu
mujdei de usturoi iar dupǎ ce o despachetǎ
din ziarul care o acoperea, o puse la bǎtaie
în faţa întregii adunǎri.
- Ia mamaie şi zi bogdaproste, sǎ fie
pentru Horicǎ al meu! Semǎnaţi ca douǎ
picǎturi de vin, cǎ nu-l slǎbea de loc!
Chiote de bucurie şi exclamaţii
trilingve dupǎ care, în bunǎ înţelegere,
toatǎ ceata se puse pe mâncat. Bobi Simion
simţi nişte transpiraţii reci pe şira
spinării iar un frison îl scuturǎ uşor.
Încercă să se mângâie cu gândul cǎ, la urma
urmei, şoimul maltez fusese înfǎşurat tot
într-un ziar. La desert, faimosul american a
deprins meşteşugul iscusit al scuipǎrii
cojilor de seminţe. Îi plǎceau la nebunie
cele de bostan iar ca semn de recunoştinţǎ,
dupǎ ce isprǎvirǎ pungile cu seminţe fǎcu
cinste cu câte o ţigarǎ din tabachera sa din
aur masiv. O mânuţǎ negricioasǎ se insinuǎ
la un moment dat în şirul celor care se
serveau din preţioasa tabacherǎ. Apucǎ
zdravǎn de ea însǎ imediat morsele cafenii
îl zvârlirâ cât colo pe proprietarul ei
împroşcându-l cu sudǎlmi şi scuipaţi,
potopind-ul cu o sumedenie de şuturi în
fund. Tabachera a ajuns din nou la Boogy
împreunǎ cu un stol de mângâieri şi ocheade
binevoitoare din partea ţigǎncilor. Humphrey
avea o figurǎ satisfǎcutǎ. Primi pe obrajii
lui parfumaţi, proaspǎt raşi, puzderie de
pupǎturi usturoiate şi lipicioase, în semn
de rǎmas bun. Se rupse apoi, cu greutate,
din strânsoarea fustelor şi bluzelor
multicolore urcându-se zâmbitor în garnitura
de tren care aştepta la peron.
Bobi se simţea ameţit, sfârşit
dupǎ tot ce vǎzuse. Rǎsucindu-se pe cǎlcâie,
o porni în cǎutarea unei guri de aer
proaspǎt. Merse câţiva paşi. Se aşezǎ pe
treptele scǎrii de la intrare şi se frecǎ
bine la ochi dupǎ care începu sǎ murmure o
rugǎciune şi sǎ batǎ cruci. Cǎtre el veneau
prin ploaie, ţinându-se de dupǎ umeri şi
cântând în gura mare, trei dintre
frumuseţile devastatoare ale Holywood-ului
de acum şaizeci de ani: Greta, Rita şi
Marlene. Nimeni altele decât Garbo, Hayworth
şi Dietrich mergeau întins, binedispuse
nevoie mare. În rochiile lor mulate, negre,
pline de paiete şi ştrasuri, cu brǎţǎri sau
inele excentrice asortate la şiraguri lungi
de perle despicau ploaia ca trei fatale
torpile feminine. Ca şi cum ar fi fost trase
de un fir de aţǎ, suirǎ în acelaşi vagon,
exact pe uşa pe care, mai devreme, urcase şi
Boogy. Strǎbǎtut de un curent electric
Simion sǎri în sus şi o rupse la fugǎ,
hotǎrât ca de data asta sǎ punǎ capǎt
nebuniei. Cercetǎ, cu o privire tulbure,
fiecare copartiment în parte. Le gǎsi.
Înghesuite într-un cupeu de clasa a doua, cu
încǎ cinci bǎrbaţi împrejur, erau prinse în
miezul unei partide de şepticǎ în şase, pe
perechi, cu trei navetişti din Budeşti. Se
juca pe dezbrǎcate. Divele se învoiserǎ la
joc într-un cor de chicoteli iar ceea ce se
întâmpla pǎrea sǎ nu le displacǎ deloc.
Fuseserǎ servite cu ceva tradiţional
industrial, o bǎuturǎ localǎ fǎcutǎ din
învelişul electrozilor de sudurǎ şi
aspirine. Gâtlejurile lor plictisite de
scotch-ul îmbǎtrânit în butoaie din lemn de
pin savurau din plin exotismul noii licori
chiar dacǎ fetele simţeau cum limba le
amorţeşte puţin câte puţin. Deveniserǎ peste
mǎsura de cooperante. Unul din participanţii
la joc îşi strecurǎ mâna cu degete
butucǎnoase şi unghii murdare, netǎiate, pe
sub rochia crǎpatǎ a Ritei. Frumoasa aşeză
picior peste picior prinzându-i palma între
pulpele pline dupǎ care îl mustrǎ pe un ton
glumeţ. Era prea târziu, deja îl îmbrâncise
în primul lui orgasm motivat. Ei erau
perechea care pierdea permanent aşa că
veşmintele fragile ale Ritei se sfâşiaserǎ
tot îmbrǎcându-le şi dezbrǎcându-le, sporind
tensiunea jocului. Într-un colţ, un tânǎr
spălăcit, cu un pǎr ca un mǎturoi tocmai
terminase de scrijelit pe peretele dinspre
coridor cea mai de preţ manopera a lui.
Merlen + jenicǎ = $.
Coridorul se umpluse de curioşi
în dreptul compartimentului cu pricina. Uşa
era închisǎ, draperiile trase, însǎ o
mulţime de bǎrbaţi îşi striveau nasurile şi
obrajii de geamul murdar în speranţa cǎ vor
prinde un petec liber prin care sǎ se bucure
şi ei de femeile nemaivăzute. Atras de
agitaţie şi gălăgie îşi făcu apariţia Naşu’.
Răzbi prin grămadă şi deschise ofuscat uşile
cupeului.
- Ce faceţi bă aci? Aveţi chef de
caterincă?
Cei cinci bărbaţi de pe banchete începura să
scandeze, bucuroşi de prezenţa familiară:
- Nea I-li-e, nea I-li-e, nea I-li-e!!!
- Bilete aveţi?
- Abonameeeeent, urlară cei cinci în
cor.
- Şi fetili?
- Eibnămeen, naturlih, răspunse
Marlene ameninţându-l cu ţigaretul lucios.
Ca încheiere îi zvârli un rotocol de fum
drept în faţă.
Naşu’ încercă un răspuns
autoritar dar se precipită şi, în timp ce
inspira, înghiţi integral ovalul de fum.
Urmă o tuse frenetică stinsă cu un şir de
sughiţuri zgomotoase. Înţelese că e momentul
să se retragă lăsând asistenţa dezlănţuită
în hohote de râs şi apostrofări grosiere.
Divele se simţeau minunat iar colegii lor de
compartiment erau în al nouălea cer. Toţi
erau numai zâmbete chiar dacă din partea
bărbătească veneau ceva mai incomplete,
rodul unor dentiţii persecutate de posesori
sau al unor lucrări stomatologice de
culoarea tablei galvanizate care se pune de
obicei pe casă.
Un singur om privea flasc,
dezosat sentimental de tristeţe. Bobi nu
avea puterea să se bucure pentru aşa ceva.
Nu mai credea nimic. După el, toate astea nu
ar fi trebuit să se întâmple niciodată.
Acestor două lumi nu le era permis să se
întâlnească decât în sala de cinematograf
sau în faţa televizorului. Nu avea puterea
să judece şi să înţeleagă tot ce văzuse.
Fusese uluit la început, apoi revoltat iar
in final dezamăgit până la paralizie. Nu mai
conta dacă era nebun sau lucid. N-avea nici
un fel de importanţă dacă totul era adevărat
sau nu. Dacă a fost un vis nu avea cum să
intervină iar dacă a fost real nu avea rost
pentru că toţi se simţeau foarte bine
împreună, indiferent de părerea sa. Trecu
pleoştit prin sala de aşteptare dupa care se
îndreptă, târşâind privirea pe asfalt, spre
staţia de autobuz. Nici nu mai băgă de seama
cand ajunse lângă Benny Goodman şi Duke
Ellington care închiseseră radio-
casetofoanele taxi-urilor din faţa haltei,
adunaseră şoferii iubitori de manele date la
maxim şi îi lăsaseră fără grai improvizând
la clarinet şi un acordeon împrumutat de la
un copil cerşetor. Simion se scufundase ca
o corabie sabordată, lovită fatal de
propriul echipaj. Trădat de propriile
simţuri. Aluneca absent printre cele mai
fragede frumoase ale cartierului care băteau
din palme, legănându-şi în ritm de swing,
buricele dezgolite dimpreună cu şalele
tatuate. În loc de public, cu expresia
tipică de fericire, prima generaţie de
români chinezi, prichindei cu trăsături
mongoloide ce răspundeau la nume ca Ionel
Bao, Ştefan Xiu sau Măriuca Hua.
Poaia se oprise, difuzoarele
redeveniseră mute. Suta ancorează în balta
din faţa trotuarului pe care Bobi Simion a
aşteptat fix o oră. Douăzeci de persoane dau
buzna în autobuz. Un zgomot tremurat,
metalic izbucneşte prelung din măruntaiele
burduşite cu ulei ars şi vaselină învechită
ale autovehiculului. Şoferul ambalează
motorul brusc şi cuplează viteza întâi. Se
simte o smucitură după care un nor gros de
fum acoperă perspectiva. Jumătate din
perdeaua de fum intră în maşină prin
rupturile din podea. Bobi priveşte înapoi
prin geamul din spate. Totul e neschimbat.
Staţia, halta, Faur, Republica. Slavă
Domnului!! Simte cum o senzaţie de uşurare,
căptuşită cu mulţumire, porneşte a picura pe
dinăuntru, la fel de sigur şi cuminte precum
e crgerea firelor de nisip în jumătatea
goală a clepsidrei. E mult, mult mai bine
aşa. Numai dacă…
Şoapta se furişă pervers în
ureche. Alunecă delicat până dincolo de
timpan, înfăşură grăbită omuleţul şi căzu cu
plici pe limbă. În secunda următoare ţâşni
sălbatică printre cele doua şiruri de dinţi,
larg căscate, cu forţa năprasnică a
mugetului de bivol izbit de streche:
- A spus cineva Cincinnati!!!!!
