Trenul sfredelea întunericul
nopţii ca un gigantic vierme luminos. În
lumina muribundǎ a compartimentului,
zgomotul sacadat şi balansul necontenit
produceau un efect hipnotic. Orele de mers
pe timp de noapte îl transformaserǎ pe
blondul deşirat într-un zombi. Aţipea
plonjând instantaneu într-o forfotǎ
luxuriantǎ de vise, din care se smulgea
zvâcnind, panicat cǎ se uitase adormit ore
în şir. Îşi privea ceasul şi constata cǎ
trecuse un sfert de orǎ de când adormise.
Tot ciclul se relua în zeci de episoade
pânǎ când nu mai reuşea sǎ-şi dea seama dacǎ
era vis sau realitate şi rǎtǎcea plutind
într-o stare pǎstoasǎ, paralelǎ. Trebuia sǎ
scape într-un fel de chinul acesta. A pǎşit
ameţit peste trei perechi de picioare
rǎsfirate de posesorii lor adormiţi şi a
ieşit din compartiment pe holul vagonului.
Aerul rece al culoarului îngust l-
a mai limpezit puţin. Îşi aşezǎ fruntea pe
geamul plin de condens al ferestrei privindu-
l de sus în jos, aproape vertical. Urmǎrea
cum, ciclic, o picǎturǎ reuşea sǎ se
desprindǎ din stratul apos şi cobora într-un
slalom dezordonat pânǎ dincolo de garnitura
de cauciuc a geamului. Lângǎ dâra tremuratǎ
lǎsatǎ de picǎtura cǎlǎtoare desena cu
arǎtǎtorul o urmǎ paralelǎ mult mai groasǎ,
mai fermǎ. Dintr-o datǎ Dina îl privea
amuzatǎ, cu pǎrul înfoiat ca o coamǎ de leu,
de undeva din mintea lui. Asta chiar îl
enervǎ. Nu mai voia sǎ ştie nimic de ea însa
nu reuşea şi asta îl scotea din sǎrite
întotdeauna.
Se fǎcuse rece de-a binelea pe
holul pustiu şi se hotǎrî sǎ scape de Dina
şi de frig întorcându-se în compartiment.
İntrǎ înǎuntru atent la obstacolele pe care
le avea de trecut, genţi sau picioare.
Rǎmase uimit. Toate locurile erau goale,
nici urmǎ de bagaje. Cum reuşiserǎ sǎ iasǎ
cei trei cǎlǎtori cu tot cu genţile lor
voluminoase fǎrǎ ca el sǎ bage de seamǎ?
Doar stǎtuse chiar în uşa cupeului! Nu era
lucru curat. Aprinse lumina. Nici mǎcar
compartimentul de tren nu mai semǎna cu cel
din care ieşise. Pluşul roşu al vagoanelor
de clasa întâi fusese schimbat acum cu
muşamaua maronie de la clasa a doua iar
culoarea pereţilor nu mai era cea pe care o
lǎsase. Ce tren mai era şi ǎsta? Unde era
trenul cu care mersese pânǎ acum şi cum oare
ajunsese el în alt tren?
Mai parcurse o datǎ cu privirea
fiecare colţisor oprindu-se la oglinda
dreptunghiularǎ de mǎrimea unei coli de
hârtie. Acum chiar rǎmǎsese înmǎrmurit.
Privea în oglindǎ dar nu-i venea sǎ-şi
creadǎ ochilor. Unde era frumuseţea lui de
frezǎ aurie, cine îl tunsese numǎrul unu şi
când se întamplase asta? Şi unde era
mustaţa, mândria lui? Nu reuşea sǎ priceapǎ,
în ruptul capului, cine e spelbul chelios
care îl priveşte şui din oglindǎ. Mişcarea
legǎnatǎ a trenului începu sǎ se accentueze
pânǎ când simţi cǎ i se clatinǎ capul atât
de tare încât trebui sǎ şi-l ţinǎ între
palme.
- Hai İmaculado, trezeşte-te
odatǎ, eşti planton. Mǎ dor mâinile cât am
tras de tine !
Vladi stǎtea aplecat peste el cu
faţa lui buhǎitǎ, nervos cǎ nu reuşeşte sǎ-l
facǎ sǎ se ridice. İmaculado deschise ochii
într-un târziu. Privi tavanul înalt,
paturile verzi de fier, difuzorul, lampa
roşie de veghe, rastelul cu arme şi se
dumiri.
Se îmbrǎcǎ fǎrǎ grabǎ în uniformǎ
şi se aşezǎ pe bǎncuţa de la capǎtul
patului. De când îi trecuse o grenadǎ
dezamorsatǎ, cam o jumǎtate de kilogram de
metal, la trei palme pe deasupra capului nu
se mai grǎbea niciodatǎ. În minte încǎ i se
mai învârteau visele din noaptea asta şi
din toate celelalte nopţi cazone, vise care
se prelungeau, se împleteau unele cu altele.
Plecau şi reveneau, comunicau între ele,
fǎcându-l sǎ se simtǎ purtat printr-una şi
aceeaşi anxioasǎ poveste. O poveste cu
trenuri de toate felurile: prinse, pierdute,
confundate, dispǎrute. Cu Dina şi
neinţelesele ei chemǎri lǎsând în urmǎ un
gust sǎlciu. Cu agitatul Costa, singurul
lui prieten, atât de asemǎnǎtor dar şi atât
de diferit, nemilos de diferit. Cu pǎrinţii
care îl priveau din nemuritoarea lor Dacie
roşie, plini de speranţǎ însă şi nedumeriţi.
Cu sǎli de curs fǎrǎ identitate în care
susţinea unul şi acelaşi interminabil
examen.
În patul alǎturat, Hansi privea
neclintit drept în tavan cu ochii lui de un
verde-semafor, deschişi mai mult de
jumǎtate. Lumina de veghe din apropiere
bǎtea în aşa fel încât cǎpǎtau o strǎlucire
puternicǎ în semiîntunericul dormitorului cu
şaizeci de suflete. Acum İmaculado era
obişnuit cu el, ştia cǎ doarme cu ochii
deschişi, nu i se mai fǎcea pielea de gǎinǎ,
nu-l mai treceau fiori, ca prima oarǎ când l-
a vǎzut.
Se apropie încet de fereastra
dormitorului şi privi în curte de la
înǎlţimea etajului unu. Era o noapte de
sfârşit de aprilie iar bezna nopţii era
înmuiatǎ de nenumǎratele becuri din curtea
unitǎţii. Tinerii copaci care însoţeau
aleile, proaspǎt vopsiţi cu var, erau toţi
înfloriţi. Dormitau ca nişte mici artişti în
aşteptarea rǎsǎritului, gongul de început al
reprezentaţiei debordând de luminǎ, culoare
şi prospeţime, întruparea infinit repetabilǎ
a unei zile de primǎvarǎ autenticǎ. Mulţimea
de miniaturi florale albe şi roz, varul de
pe copaci şi borduri, aerul blând, cerul
înstelat, toate îl fǎceau sǎ se simtǎ ca şi
cum el ar fi fost aniversatul pentru care se
pregǎtise toatǎ delicata sǎrbǎtoare a
renaşterii. Un zâmbet larg se instalǎ pe
faţa lui în locul confuziei de dupǎ trezire.
Mai erau douǎ luni şi vor da buzna cu toţii
în viaţa normala, obişnuitǎ, de dincolo de
gardurile cazǎrmii.
Porecla â€Ţİmaculado" o primise de
la un coleg de pluton din Bacǎu, unul cu
ifose de filozof care citea de luni de zile
aceeaşi pagina nouǎsprezece dintr-o carte a
lui Platon. Filozoful îi urmǎrise atent
şirul dupǎ-amiezelor când, la aceeaşi orǎ,
îşi punea tricoul alb, şortul alb, şosetele
albe dupǎ care se încǎlţa cu adidaşii albi
şi se ducea de unul singur în poligonul
sportiv. Dupǎ o orǎ şi jumǎtate îl vedea
întorcându-se transpirat şi zâmbitor, cu tot
sângele pompat în muşchii umflaţi. Mulţumit
de toţi şi de toate, dar in primul rând de
el însuşi, paşea senin, transportat, captiv
al unei beatitudini solitare. Dupǎ ce-i
dibuise şi fiţele simandicoase pe care le
fǎcea la masǎ începuse sǎ-l strige ironic
İmaculado, preacuratul, alesul, fiinţa
superioară. Nu-l deranjase ironia pentru că
descoperise că numele acesta avea o muzica a
lui, care-i plăcuse de la început.
Din obscuritatea dormitorului se
porni sinistru o serie prelungǎ de
scrâşnete. Într-unul din paturile şirului de
la ferestre, Vladi adormise şi producea acel
zgomot înfiorǎtor. İmaculado socoti dupǎ
intensitatea şi durata sunetului cǎ nu mai
avea mult pânǎ la gingii. Vladi dormea cu
pǎtura trasǎ pânǎ sub bǎrbie. Tot corpul
stǎtea ascuns sub pǎturǎ iar deasupra ei
vedeai doar capul atât de înclinat, aproape
aşezat pe propriul umǎr stâng, încât pǎrea
cǎ nu mai are nici-o legǎturǎ cu trupul. Ca
şi cum ar fi fost depus spre odihnǎ, singur,
separat, fǎrǎ continuarea lui fireascǎ,
trunchiul. Blondul nu înţelesese niciodatǎ
cum poate cineva sǎ doarmǎ într-o poziţie
desprinsǎ parcǎ dintr-un manual de torturǎ.
Ceva mai încolo, fǎrǎ sǎ parǎ deranjat de
zgomotul lugubru, micuţul caporal oltean,
simbolul virilitǎţii ostǎşeşti, îşi întindea
buimac lenjeria pe vergelele metalice de la
capǎtul patului, pentru a treia oarǎ în acea
noapte. Se bǎgǎ în pat gol puşcǎ. Epuizase
toate variantele pentru vestimentaţia
nocturnǎ. De la sute de kilometri, panarama
de verişoar-sa, despre care nu mai contenea
povestind, scosese tot din el, şi de data
asta.
İmaculado reveni lângǎ vecinul
sǎu, Hansi. Era altfel decât toţi ceilalţi.
Nu vorbea decât întrebat iar in rest pǎrea
mut cu adevǎrat. Mai schimba seara câteva
cuvinte cu doi prieteni din Sibiu, nu prea
multe nici astea, iar in rest tǎcere. Nu
înjura, nu comenta, nu se enerva. Nici-o
emoţie, nici-o slǎbiciune, nici-un moment de
rǎtǎcire, de parcǎ ar fi avut în cap un
calculator iar în piept un compresor.
İmaculado îl admira pentru tǎria lui
uimitoare însǎ recenta bizarerie cu uniforma
il ingrijorase de-a binelea. De când dǎduse
cǎldura şi primiserǎ uniformele subţiri, de
varǎ, Hansi nu o dezbrǎca pe a sa decât
atunci când fǎcea baie. Erau douǎ sǎptǎmâni
de când İmaculado îl urmǎrea şi vedea cum,
searǎ de searǎ, dormea în aceeaşi uniformǎ
cu care era îmbrǎcat tot restul zilei. Abia
atingea patul şi picotea în maximum cinci
minute dupǎ contactul cu aşternuturile.
Etnia din care se trǎgea putea sǎ fie mândrǎ
de acest bǎiat. Uimise pe toatǎ lumea cu
muţenia, disciplina şi pofta lui de somn,
cvasimecanice. İmaculado pierduse destul
timp încercând sǎ pǎtrundă tainele
agregatului parcat în patul din faţa sa dar
nu reuşise niciodatǎ sǎ desluşeascǎ ceva.
Parcurse cu privirea întreg
dormitorul, alunecând pe deasupra zecilor de
paturi. Dupǎ luni de zile de captivitate
comunǎ în acestă încăpere, pe lângă acel
sentiment iniţial de revoltă, undeva in
umbra lui, începuse a prinde viaţă o stare
de bine care se instala atunci când erau
împreună. Anotimpurile scurse îl făcuseră să
fie legat într-un fel sau altul de fiecare
din cei care dormeau duşi în paturile lor.
Stătuseră împreuna în gerul şi viscolul
câmpului, răbdaseră de foame şi de sete,
merseseră pe jos zeci de kilometri, se
târâseră prin noroi, mâncaseră lăturile de
la cantină, transpiraseră de frică în
poligoanele de trageri. Ştia care fură din
valiză, îi ştia pe ciripitori, pe cei care
veneau beţi morţi din permisie. Petrecuseră
atâtea laolaltă încât constata că, dincolo
de nemulţumiri şi dispute rareori elegante,
se simţeau bine unii cu alţii în acest nou
acasă al lor, mai urât, mai lipsit de farmec
dar care le aducea întotdeauna acel
sentiment de linişte al locului căruia simţi
că-i aparţii.
Afară începuse să se lumineze şi
nu peste multă vreme sună deşteptarea.
Treptat, se porni viermuiala specifică
dimineţii. Sleit de trenurile care-i
vâjâiseră toată noaptea prin cap, İmaculado
porni către spălător. Îşi umplu de câteva
ori palmele cu apă rece şi o aruncă pe faţă.
Privi apoi în oglindă. La una din chiuvetele
din spatele lui, Dingher, autorul prolific
al unor poezii cu zeci de strofe,
recitatorul fără poticneli al "Luceafărului"
dar şi un recunoscut şahist, îşi începuse
ritualul matinal. Fără a-şi dezlipi ochii
din oglinda în care îşi studia fiecare fir
de păr roşu din cap şi fiecare centimetru de
piele albă ca faianţa, din propriul chip,
Dingher strângea primele trei degete ale
mâinii drepte ca pentru închinăciune sau ca
şi cum ar fi vrut să apuce o piesă de şah.
Le băga apoi sub jetul de apă, până se uda
prima falangă. Cele trei degete astfel
umezite alunecau lin în mica pungă de
plastic, ţinută în mâna stângă, pe fundul
căreia odihnea o coajă de săpun. Buricele
degetelor mângâiau temătoare rămăşiţa
alunecoasă de două, trei ori ca şi cum ar fi
atins petalele înspinatului trandafir.
Săpunita treime se îndrepta apoi către ochi
şi desena în jurul fiecăruia câte un cerc
după care revenea sub jetul de apă. Bine
limpezite de data asta, cele trei degete mai
desenau câte un cerc în jurul ochilor în
încercarea de a şterge urmele de săpun.
Scutura apoi bine degetele ude şi cu asta
operaţiunea de spălare era încheiată. Şi
cuşer pe deasupra, cum numai Dingher putea!
După supliciile gastronomice ale
mesei la cantină şi raportul de dimineaţă
plutonul rămase faţă în faţ cu locotenentul
lui. Chipiul aşezat pe ceafa cărnoasă,
dezvelea o faţă bucălată, oacheşă, cu doi
ochi rotunjiţi într-o expresie pururi
mirată. Din colţul buzelor scobitoarea
dirija neobosită corul răzvrătitelor
cuvinte. Rotofeiul, era mai scund decât cel
mai mic soldat din pluton.
Apropierea zilei când plastilina
umană a recruţilor urma să-şi recapete
identitatea civilă diluase mult autoritatea,
plăcerile aproape sadice şi rigiditatea
ilogică specifice raporturilor obişnuite
dintre locotenet şi militari. Regulamentele
se veştejiseră considerabil iar discuţiile
se purtau în termeni mai relaxaţi.
- Vasiliule…
- Vasilache!
- …s-a şters praful de pe valize?
- Şters.
- Vasilescule...
- Vasilache!
- ...s-a frecat cu ceară podeaua din
dormitor?
- Frecat.
- Vasilache, s-a luat pachetul de unt
de sub perna lui Trandafir, că nu mai vreau
sa urle comandantu’ după mine: Untuleeeeţu’
locotenente!!
- ....
- Soldatul românesc n-aude?
- Nu mai e, l-a mâncat pe tot.
- Buuuun! Vreau şi eu să ştiu ce s-a
întamplat aseară când aţi fost de serviciu
la bucătărie?
- ………..
- Să-mi spună şi mie cineva de ce
doctorul a oprit de la consum, azi diminetă,
mâncarea pregătită de voi?
- …………….
- Să-mi spună şi mie cineva de ce a
spus comandantul că era cât p-aci să
ajungeţi toţi la arest şi eu la garnizoană
pentru că sabotăm forţele armate române?
- ……………
- Soldatul românesc nu ştie că se scot
maţele din burta stavridului înainte să-l
prajeşti şi să-l mănânci?
- Bucătarul s-a îmbătat, a plecat şi
ne-a lăsat singuri. Nu ne-a spus nimeni ce
să facem.
- Sigur că da Vasiliade, voi sunteţi
băieti subţiri, de la oraş. Mai bine
otrăviţi toată unitatea decât să vă
murdăriţi pe mâini!
- Chiar n-am ştiut ce să facem,
niciunul dintre noi nu s-a priceput la gătit.
- Gata micinoşilor. M-am sǎturat de
voi! Fiţi atenţi, mamuţilor. Comandantul a
zis cǎ trebuie sǎ spǎlǎm ruşinea asta şi a
ordonat sǎ desfundǎm şi sǎ facem lunǎ
toaleta cea mare din curtea unitǎţii.
- De când suntem noi aici, nimeni nu a
curǎţat buda aia. Mare porcǎrie!
- Dacǎ ţara o cere, mamutule!! Doi
voluntari, eu aleg ca sǎ nu fie nici-o
supǎrare . Doi şi doişpe. Cine sunt? Cine e
doi?
- Petrescu.
- Şi doisprezece?
- Schmidt.
- Haideţi bǎieţi, la posturi!
Calm, imperturbabil Hansi ieşi
din rând şi o apucǎ împǎcat cǎtre locul cu
pricina. Petrescu-İmaculado însa explodase
şi considera inacceptabil sǎ se supunǎ unei
astfel de hotǎrâri, în mod evident urmarea
unui complot menit sǎ-l înjoseascǎ. Protestǎ
în mod inutil.
- Nu e corect! Aţi trişat!
- Petrescu, se spune:"Servesc patria"!
Ce mult regreta acum procedurile
din Evul Mediu, tare mult ar fi vrut sǎ-i
tragǎ puţin pe roatǎ, în momentul acela, pe
locotenent şi pe cei câţiva care se amuzau
de rezultatul alegerii. Îşi reveni din nǎduf
şi porni într-acolo cu un mers nervos, croit
pe ceartǎ. Hansi evaluase deja situaţia şi
stǎtea lânga uşa de acces cu intenţia vǎditǎ
de a-i spune ceva. Imaculado nu-l bǎgǎ în
seamǎ şi urcǎ rapid cele trei trepte de la
intrare, bolborosind cu privirea înţepenitǎ
undeva în lateral.
Dǎdu sǎ pǎşeascǎ înǎuntru dar în
urmǎtoarea secundǎ piciorul drept, uşor
îndoit de la genunchi, rǎmase suspendat în
aer, legǎnând uşor talpa. Oroare şi
stupoare. În faţa lui se desfǎşura un tablou
care-l paralizǎ instantaneu. Zeci de metri
pǎtraţi înecaţi în produsul a kilometri de
mǎruntaie omeneşti dezlǎnţuite. Gǎseai de
toate felurile şi mǎrimile, de toate
consistenţele, de toate nuanţele de maro
posibile. O veritabilǎ epopee coprologicǎ,
la cotele maxime ale dezgustului. Cele cinci
cabine cu closete turceşti situate pe toatǎ
partea stângǎ a încǎperii fuseserǎ înfundate
rând pe rând. Fǎrǎ a încerca sǎ le desfunde
şi sǎ le cureţe, valuri dupa valuri de noi
veniţi nu renunţaserǎ câtuşi de puţin la
scopul lor. În loc sǎ meargǎ în altǎ parte,
acoperiserǎ totul, într-o irezistibilǎ
pornire ancestralǎ, cu un covor de fecale ca
o tesǎturǎ deasǎ, fǎrǎ nici-un singur ochi
sǎrit. Mareea scârnavǎ ajungea pânǎ la
pragul uşii, astfel încât nu se mai putea
face nici mǎcar un singur pas înauntru.
İmaculado rǎmase cateva clipe faţǎ în faţǎ
cu acea demonstraţie de abjecţie când o
duhoare crâncenǎ îl scoase afarǎ cu forţa
suflului unei explozii.
Se refugie descumpǎnit lângǎ
Hansi şi trase cu nesaţ o gurǎ de aer
proaspǎt. Îl privi apoi cu maximǎ speranţǎ
pe trimisul unui popor faimos pentru
metodica şi consecvenţa lui şi se lǎsǎ cu
totul pe mâna sigurǎ a tǎcerii germane. Fu
trimis sǎ aducǎ o gǎleata plinǎ cu apǎ, un
furtun şi douǎ mǎturi. Gǎsi la bucǎtǎrie tot
ce-i trebuia, le luǎ şi plecǎ fǎrâ a spune
ce vrea sǎ facǎ. Hansi aruncǎ gǎleata plinǎ
cu apǎ şi fǎcu o breşǎ în diluviul
pestilenţial, suficientǎ ca sǎ poatǎ ajunge
la chiuveta din interior, din dreapta uşii.
Legǎ apoi cu sârmǎ unul din capetele
furtunului pe gura robinetului. Atacarǎ
decis, simultan, cu apǎ din belşug şi cu
mǎturile. Împinserǎ cu atenţie linia
frontului cafeniu spre scurgerea din
mijlocul camerei pe care o curǎţarǎ cu
uşurinţǎ şi o fǎcurǎ sǎ funcţioneze.
Pe mǎsurǎ ce timpul trecea,
rǎcanii îşi luau rolurile în serios, mirosul
şi imaginile înfiorǎtoare fiind biruite de o
înverşunare nǎscutǎ de-a dreptul din
diavolescul supliciu. O frenezie a decepţiei
plutea în aerul împuţit mânuindu-i pe cei
doi blonzi înalţi care, strângând din dinţi,
fǎceau risipǎ de energie şi voinţǎ într-o
desfǎşurare care trecuse cu mult peste ceea
ce ar fi trebuit sǎ însemne îndeplinirea
acestei dezagreabile sarcini. Competiţia cu
purgatoriul era în toi.
Hansi patrunse cu furtunul si in
primele doua separeuri cu closete turcesti
pe care le elibera total de dejectii. Chiar
daca erau curate, gaurile ramaneau blocate
cu tot felul de resturi scaldate de
amestecul de apa si excremente umane care
trecuse peste ele, drept pentru care
Imaculado isi asuma sarcina punerii lor in
functiune.
Un principe al cauzelor
derizorii, nu s-a lasat pana nu a facut o
treaba temeinica, la intrecere cu partenerul
sau de care se simtea profund impresionat.
Chiar ii era recunoscator pentru sangele
rece de care daduse dovada si pentru
eficienta pe care o avea. Ca sa aiba mai
mult spor isi luase din curte doua bete
groscioare, cam ca doua tacuri de biliard si
nu se lasa pana nu scotea absolut tot din
gaurile infundate ale closetelor, scotocind
in adancul lor, infruntand miasmele si
stropii ciocolatii. Gasi fasii mari de
postav, cozi de matura, lenjerie intima
barbateasca, cocoloase consistente de
frunze aramii, din toamna trecuta, sarma, o
bucata insemnata dintr-un cos de gunoi de
plastic. Cu manecile suflecate, incarcat cu
broboane de sudoare, Imaculado avea ceva
dintr-un gladiator aflat in miezul luptei
care trebuia sa-i aduca libertatea.
Chiar in ultimul separeu insa,
trebui sa faca uz de toate cunostintele sale
pentru a reusi. In closet era intepenita o
cutie de munitie din tabla, cam de
dimensiunile unei franzele. Undeva in
spatele lui, Hansi eliberase zona centrala
si curata acum cu jetul de apa, vespasiana
care se intindea pe toata lungimea peretelui
opus closetelor. Statea cu spatele, exact in
dreptul latrinei unde Petrescu se indarjise
cu totul impotriva cutiei metalice care nu
voia sa iasa cu nici-un chip. Blondul bagase
unul din betele pe care le folosea sub cutia
de munitie si incepuse sa apese pe el
sperand ca parghia formata il va ajuta.
Cutia insa se incapatina sa nu se miste nici-
un milimetru.
Daca la inceput apasa cu atentie,
oboseala si scarba stranse de la inceputul
activitatii, adaugate la rezistenta acestei
ultime redute il facura sa se enerveze pana
cand simti ca-si pierde controlul si isi
iese din minti. Nu concepea ca nu o poate
scoate de-acolo, asa ca prinse cu doua maini
batul din fata sa si folosi toata forta
furiei revarsate, intr-o incercare decisiva
care nu accepta esecul. In clipa urmatoare
batul se rupse exact in punctul de sprijin
insa nu se reteza egal pe toata sectiunea, o
aschie lunga se smulse longitudinal.
Imaculado vazu cum aschia arunca, intocmai
ca o catapulta, pe langa fruntea sa si peste
umarul sau drept, stropi trupesi, de culoare
maronie. Stanjeneala imprudentei comise il
deconecta brusc de la razboiul sau personal
cu privata care nu se preda. Se intoarse
catre Hansi care era chiar in spatele sau si
observa cum pe ceafa lui aterizasera doua
mogaldete.
- Hansi, esti murdar pe ceafa!
Neamtul se intoarse linistit cum ii era
felul si il privi nedumerit .Se sterse
cu gesturi cumpanite, egale. Increti
fruntea cu o grimasa amara dupa care il
privi cu vagi reprosuri stinse intr-un
zambet ironic dar sfios. Ridica mana stanga
cu aratatorul indreptat spre capul
partenerului sau. Acesta isi trecu mana
peste frunte si culese putin de deasupra
sprancenei drepte, cativa picuri cafenii. Se
uita in palma, mirosi si odata confirmarea
primita se uita imprejur dezgustat,
dezarmat. Hansi se oprise si el de tot.
Dintr-o data lua o fata grava, il privi pe
Imaculado fix in ochi, fara sa tresara, si
spuse rar, cu vocea lui taraganata:
- No,se cheama ca am primit botezul.
Suntem barbati de-acum, dragule!
Imaculado a simtit cum toata
tensiunea adunata, tot amestecul de
sentimente format din repulsie, furie,
deceptie si incapatanarea nebuna de a reusi
in aceasta misiune jenanta, explodeaza
spectaculos intr-un ras prostesc, contagios.
Ca in timpul crizelor de ras incontrolabile
din orele de liceu, cand se simtea penibil
pentru bucuria aceea deplasata dar ramanea
incapabil de a domoli hohotele care curgeau
intr-un ritm propriu, infernal, fara a tine
seama de nimeni si de nimic. Acel ras ticnit
care te face sa-ti dea lacrimile, sa ramai
fara aer si sa te doara falcile pusese
stapanire pe el. Intrat in rezonanta,
soldatul roman Hans Schmidt capitula pe loc
lasandu-se purtat si el de eliberatoarele
hohote. Intr-un duo desucheat, radeau si se
tineau amandoi cu mainile de burta,
incercand sa nu-si atinga palmele murdare de
haine.
In acea seara, marcat de
teribilele fapte de arme de peste zi, Hansi
a baut cu cei doi prieteni din Sibiu pana
cand s-a imbatat. Apoi a inceput sa
vorbeasca, sa vorbeasca si iar sa vorbeasca.
Trei ore in sir, cronometrate de vecinul
Imaculado, izbit de indignare inca o data in
acea zi de pomina. Zagazurile tacerii
fusesera spulberate de invazia alcoolica si
acum vorbele neamtului se rostogoleau fara
mila pentru cei din jurul sau, tragand dupa
ele popoare intregi de emotii scapate din
hotarele stapanirii de sine. Sporovaia intr-
una si aproape in fiecare propozitie pe care
o rostea revenea unul si acelasi cuvant:
Inge. Din cand in cand Hansi nu pronunta
decat acest cuvant, succesiv, prelung, ca o
invocare, ca o tanguire. Lungea vorbele,
rostindu-le in tonuri joase, moale, fara
forta.
- Inge, Inge, Inge!
Totul se petrecea langa patul lui
Imaculado care, cuibarit intr-un colt,
nemiscat, sub pretextul citirii unor
scrisori, privea crucit toata scena. In
cateva randuri isi dadu ochi peste cap
ostentativ, zeflemitor. Se daduse de mult
stingerea, ii era somn dar continua sa
priveasca ceasul si apoi pe Hansi, care, cu
ochii sticlosi, umezi si rosii nu parea a
avea de gand sa adoarma, starnit intr-o
flecareala fara sfarsit cu amicii cheflii.
Petrescu-Imaculado simtea ca
toata admiratia pe care Hansi o castigase in
cursul acelei zile de neuitat se spulberase
dupa aceasta logoree. Guraliv, Hansi nu mai
avea nici-un farmec. Asa agitat chiar il
enerva, si indeosebi Inge asta de care nu
mai puteau scapa cu nici-un pret. Acum il
privea cu ciuda, ca pe un tradator. Ascetica
si respectabila tacere fusese vanduta pe
facilele cuvinte. Impenetrabilitatea lui
interioara capatase un precipitat si
strident punct vulnerabil: Inge. I se parea
jalnic, o deziluzie. Prea era ca toti
ceilalti.
