Frigul se încǎpǎţâneazǎ sǎ
pǎstreze iarna vie. Pe strǎzi, grǎmezi
omniprezente de zǎpadǎ murdarǎ îşi disputǎ
întâietatea cu gunoaiele şi excrementele de
câine. Dedesubtul unui cer vânǎt, şuierul
rece, bezmetic face tot ce pofteşte cu
oraşul gri şi oamenii lui. Bucǎţi de hârtie
şi plastic, cǎciuli, mǎnuşi, bilete de
tramvai sunt furate, ameţite într-un zbor
impertinent.
Urbea e obositǎ şi încremenitǎ de
atâta iarnǎ. Şapte sǎptǎmâni în şir fǎrǎ
soare, stǎpânite de un frig pǎtrunzǎtor, din
când în când mǎturate brutal de iureşuri cu
vânt îngheţat. Siluete înfrigurate, gulere
ridicate protector, ochi abia zǎriţi de sub
cǎciuli. Pe marginea rigolelor, copacii
descǎrnaţi de suferintǎ sunt acum iscoadele
condamnate ale unui timp înfrânt. Nimeni nu
mai e dispus sǎ-şi aminteascǎ strǎlucirea
primei zǎpezi, bucuria derdeluşului,
Sǎrbǎtorile.
Nu e nici-o plǎcere sǎ aştepţi un
tramvai care a uitat sǎ mai vinǎ, într-o
iarnǎ care a uitat sǎ mai plece. E capǎtul
liniei. În staţie, câţiva întârziaţi
încotoşmǎnaţi aşteaptǎ resemnaţi tramvaiul
salvator. Şina de tramvai înconjoarǎ vechea
bisericǎ din centrul oraşului într-un ocol
larg care te-ajutǎ sǎ o vezi pe de-a-
ntregul. Cǎlǎtorii se ignorǎ reciproc, nu e
loc şi nu e chef de politeţe, de vorbe.
Totuşi se gǎseşte cineva care sǎ
vorbeascǎ, vremea asta nu i-a înrǎit chiar
pe toţi. Un tinerel bine legat, blond, cam
nespǎlat dar simpatic îţi vinde ieftin o
camerǎ video sau o bormaşinǎ, dacǎ te
intereseazǎ. Nu intereseazǎ pe nimeni aşa cǎ
pleacǎ bǎgându-şi aparatele, ca într-un
marsupiu, în sân, dupǎ care îşi îndeasǎ
mâinile goale în buzunare. Refugiaţii din
staţie se gândesc la tramvai, la locul de
lângǎ calorifer. Câteva perechi de ochi
urmǎresc ceata de câini şi cerşetori
aciuiaţi în curtea bisericii. Se înţeleg cu
toţii de minune. Ziua capǎtǎ aici mâncare
iar noaptea adǎpost. Biserica e veche,
vestitǎ, are hram şi vad iar ciurda de
rǎtǎciţi ai sorţii, oameni şi animale, e pe
mǎsurǎ.
Blondul apare iar, ca din pǎmânt.
Studiazǎ bine ceata de posibili pasageri,
sporitǎ între timp, dupǎ care se apropie pe
rând de fiecare bǎrbat. Îţi dǎ o fatǎ, tot
ieftin. O ’’căprioarǎ’’ sau o ’’oaie’’, cum
preferi. Nici acum nu intereseaza pe nimeni.
Dupǎ fiecare refuz ridicǎ mult sprânceana
dreaptǎ şi strânge buzele, într-o grimasǎ
poznaşǎ, dupǎ care ţocǎie. În cele din urmǎ
dispare cu mâinile în buzunare îndǎrǎtul
unor case bǎtrâne, igrasioase.
Mulţi se gândesc cum sǎ urce în
tramvaiul care o sǎ vinǎ odatǎ şi odatǎ,
fǎrǎ sǎ atingǎ barele de metal ale scǎrii.
Meritǎ fentatǎ cu orice mijloace senzaţia
produsǎ de atingerea metalului congelat.
Trece dintr-o extremitate în alta a corpului
de parcǎ ar umbla prin tine un şarpe de
gheaţǎ.
Întunericul ia în stǎpânire
locul. La intervale regulate, e strǎpuns de
pumnalele portocalii aruncate de becurile
cocoţate în vârful stâlpilor de iluminat.
Împrejurul lor e o luminǎ difuzǎ care
dispare treptat, în câţiva paşi. Câinii
sfideazǎ frigul şi se pornesc pe hârjonealǎ.
Calicii mormǎie, se înghiontesc, unii îşi
pregǎtesc plecarea spre locurile de
înnoptare.Alţii, vegheaţi de preafericiţii
şi boierii de os domnesc îngropaţi sub
crucile mari de piatrǎ, îşi aştern culcuşul
chiar în pridvorul bisericii, printre
cartoane, saci de plastic, bureţi şi pleduri
slinoase.
Rezematǎ de gardul bisericii, pe
dinafara lui, în dreptul unui stâlp de
iluminat, e o buturugǎ mare. Din staţie,
priviri curioase descoperǎ cǎ buturuga e de
fapt o femeie ghemuită în unghiul drept
dintre trotuar şi gard. E îmbracată în haine
vechi şi zdrenţuite şi în pungi de plastic.
Veşmintele sunt atât de murdare încât nu mai
au nici-o culoare ci doar un luciu
întunecat. Faţa şi mâinile sunt la fel de
murdare şi lucioase ca şi straiele. E
bătrână şi foarte ridată. Priveşte fără să
clipească, drept în macazul şinei de
tramvai. Picioarele sunt înfăşurate, până
aproape de genunchi în straturi groase de
pungi de plastic. La fel e bandajată şi
spinarea. Pe cap, pe deasupra căciulii e
îmbrobodită cu două pungi de plastic. Stă
chircită pe cele două legături din fel şi
fel de folii de plastic în care e adunată
toată averea ei. Nimic de preţ, lucruri
strânse de prin gunoaie iar la loc de
cinste, multe sticle goale de plastic. E
femeia-pungă, una dintre cele câteva care
bântuie străzile oraşului, o specie aparte
între sutele de oameni fără adăpost .
Pentru o clipă curioşii pasageri
se tem că femeia-pungă vrea să urce în
tramvaiul lor. Aproape că încep să simtă în
nări duhoarea ei insuportabilă şi fiecare
îşi face un plan ca s-o evite, să stea cât
mai departe de ea. În seara asta însă,
călătoriile s-au încheiat pentru ea. Din
grupul aflat în curtea bisericii se
desprinde o umbră, iese pe poartă şi se
îndreaptă şchiopătând spre femeia-pungă. Un
bătrân nebărbierit de multe zile, înalt,
înfăşurat în aceleaşi resturi textile
slinos-lucioase, târşâie încetişor o pereche
uriaşă de bocanci rupţi, fără şireturi. Pe
deasupra rupturii de palton e legat în talie
cu un cablu electric. Are în mâna dreaptă
tija despuiată a unei foste umbrele, cu care
îşi ajută mersul, iar în stânga o boccea din
nelipsitele pungi de plastic.
Se opreşte lângă femeie, se
ghemuieşte alături de ea şi o priveşte fără
să scoată un cuvânt. Fǎrǎ a-şi desprinde
privirea de pe triunghiul feţei femeii-
pungǎ, figura i se destinde puţin câte
puţin, pânǎ când ajunge la un zâmbet
liniştit. Cotrobǎie în bagajul de plastic şi
scoate o ciocolatǎ pe care i-o intinde cu un
gest lin ca într-o reluare de fazǎ cu
încetinitorul. Femeia îşi smulge privirea
din macaz, întoarce capul cǎtre noul sosit
şi-i rǎspunde cu cel mai generos surâs de
care mai e capabil chipul ei învins de
obosealǎ şi bǎtrâneţe. Printre riduri,
pungile de la ochi şi murdǎrie îşi face loc
un zâmbet entuziast, uşor deplasat care-i
dezveleşte gingigiile pustii. Primeşte
ciocolata şi începe s-o molfǎie pe îndelete
aruncând priviri pline de recunoştinţǎ cǎtre
bǎtrân. Nu şi-au spus încǎ vre-o vorbǎ dar
nici nu par a avea nevoie de ele. Rǎmân
alǎturaţi şi dupǎ ce femeia a terminat de
mâncat. Se privesc reciproc mulţumiţi unul
de celǎlalt, zâmbitori şi îngǎduitori, de
dincolo de timp, de iarnǎ, de soartǎ.
Stau aşa vreme îndelungatǎ
privindu-şi unul altuia chipul. Mâna dreaptǎ
a bǎtrânului cerşetor porneşte domol cǎtre
obrazul femeii-pungǎ, care o petrece cu o
privire împacatǎ. Mângâierea prinde viaţǎ
acolo, pe trotuarul din faţa vechii
biserici, alǎturi de pungi de plastic,
veşminte soioase, mirosuri pestilenţiale.O
dezmierdare lungǎ, duioasǎ, prelungitǎ
minute în şir, care aduce pe chipurile
schimonosite de trecerea anilor şi
încercǎrile vieţii, clipa plinǎ de bunǎtate
şi mulţumire. Lumina portocalie înfǎşoara
perechea într-o aurǎ strǎlucitoare şi-i face
pe cei doi sǎ parǎ poleiţi cu aur, aidoma
icoanelor bisericii din spatele lor.
Miruitǎ şi înǎlţatǎ de
mitropoliţii şi voievozii din morminte,
venitǎ numai ea ştie de unde, iubirea-pungǎ
s-a arǎtat în acea searǎ. Din gunoaie a
ieşit fǎrǎ patǎ. Din sǎrǎcie şi neşansǎ s-a
nǎscut avutǎ şi norocoasǎ. Din miasme a
plutit parfumatǎ.
Tinerelul simpatic apare încǎ o
datǎ, din bezna caselor ruinate. Puţin în
urma lui, încǎ doi puşti. Niciunul nu are
mai mult de optsprezece ani. Intrǎ împreunǎ
în curtea bisericii. Se opresc pe rând, la
fiecare dintre cei pe care îi întâlnesc.
Totul se plǎteşte. Şi se plǎteşte numai cu
bancnote, nu vor mǎruntiş. Mai sunt unii
care nu înţeleg, dar dupǎ o palmǎ
neiertǎtoare sunt convinşi. Blondul iese din
curte şi se îndreaptǎ spre femeia-pungǎ şi
bǎrbatul-pungǎ, încǎ aşezaţi pe trotuar,
oprindu-se în faţa lor cu picioarele larg
depǎrtate . Trei lumini mişcǎtoare apar de
dupǎ bisericǎ, în lungul şinei. Un uruit
care se înteţeşte confirmǎ vestea cǎ a sosit
în sfârşit multaşteptatul tramvai. Mâna
dreaptǎ a bǎtrânului se desprinde de pe
obrazul femeii şi scotoceşte prin toate
buzunarele, prin toate cotloanele straielor
pe care le poartǎ. Întinde în cele din urmǎ
un pumn plin de monede în sus, înspre
vizitatorul nedorit. Un şut perfect aplicat
loveşte pumnul şi monedele se împrǎştie pe
trotuar. Doi dulǎi se reped şi încep sǎ
adulmece piesele metalice cǎzute. Oamenii
din staţie dau buzna pe scǎrile tramvaiului
abia oprit. Abia aşezat pe scaunul sǎu, un
adolescent cu ochelari ’’fund de sifon’’
reuşeşte sǎ vadǎ cum boschetarul de peste
drum încaseazǎ încǎ un şut, de data asta în
obrazul stâng. Ochelaristul clipeşte rapid
de douǎ ori, mǎrturisindu-şi cǎ, la urma
urmei, a fost un spectacol interesant,
aproape la fel de interesant ca jurnalele de
ştiri televizate.
Tramvaiul se urneşte din loc
împreunǎ cu cele câteva suflete congelate de
aşteptare, alunecând liniştit pe langǎ
bisericǎ, cerşetori, câini, blond. Vehiculul
pestriţ seamǎnǎ, în mişcarea lui, cu o mânǎ
uriaşǎ care strânge tot peisajul într-o
îmbrăţişare colţuroasǎ, metalicǎ dar
pǎrinteascǎ.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Oamenii-punga!O lume paralela in aceste doua cuvinte si un subiect despre care se mai pot spune multe.Imi place dar pe primul loc e "Papasa".Deocamdata:)
