Autor:	Petre Rau ( pera ) - [ PROZA ]
Titlu:	Verdea vale de rai

“…Verde vale de rai Ce frumoasã erai Numai tu mã ştiai Numai ea” Am scris cândva un poem, pe care l-am botezat ”Vale de rai”, în care dorul meu dupã locurile de baştinã - adevãrate minuni ale lumii pentru ochii mei şi pentru memoria mea veşnicã - tresaltã necontenit. Cei ce cunosc aceste locuri nu pot sã nu admitã neasemuita lor frumuseţe. Oricât de mult îi iubesc pe Noica şi pe unii dintre discipolii sãi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lor cum cã numai poporul român deţine un cuvânt atât de plin de voluptate şi de profunzime precum acela de dor. Dupã inima mea, dorul se manifestã la fel oriunde în lume, chiar dacã alţii îl numesc nostalgie (cuvântul nostalgie nu prea este utilizat în limba românã, tocmai pentru cã existã un atât de puternic înlocuitor - era sã zic, echivalent - acela de dor), alean, melancolie sau altcumva. Cine n-a iubit niciodatã un suflet sau un lucru, dincolo de graniţele absurde ale teritoriilor, nu poate înţelege cât de vast şi de universal poate fi dorul, oriunde s-ar afla. De altfel, nu admit nici cã oamenii nu şi-au gãsit cuvinte potrivite pentru a-şi exprima simţirile lor lãuntrice. Mi-e dor. Dorul în mine se revarsã în hohote. E ca un plâns pe dinãuntru. Corpul mi se realcãtuieşte din fiecare picãturã de dor care se strecoarã prin spaţii ciudate, vibrând îndelung. Sunt picãturi reunite şi multiplicate, care cresc înlãuntru, se îngrãmãdesc şi dau nãvalã ca un torent în vreme de furtunã şi, regãsindu-mã ca pe un vad fãrã fund, îmi explodeazã în rafale în inimã. Pe vremuri, în valea mea de rai soarele îmi trimitea vara sãgeţile lui de foc şi scutura peste mine praful sãu de aur divin. Numai la soarele acela îmi imaginam cã se pot coace grânele. Cãldura lui îmi pãrea o vie binecuvântare, chiar şi atunci când aşteptam cu nerãbdare mişcarea rãcoroasã a frunzelor în bãtaia vântului. Numai datoritã lui simţeam vadul plin de flori, ierburi sãlbatice de tot felul şi arbuşti încãrcaţi cu strãlucire şi culoare, pãtrundeam cãrãrile ascunse ale luminii strãbãtând gândurile şi iluziile copilãriei, surprindeam mingea de aur cum mi se strecura în palme şi mireasma adevãratului paradis. Aproape era pãdurea, era râpa cea întunecatã, seacã atunci când nu ploua multã vreme. Dacã abia auzisem despre locuri rupte de civilizaţie, îmi imaginam cã acesta era unul dintre ele. Un peisaj fascinant, aşa cum îmi imaginam eu teritoriile virgine, pentru cã dâmburile acelea pline de verdeaţã crudã erau înţesate de mâluri nemiloase, pentru cã îţi puteai imagina cu inima strânsã tot felul de animale sãlbatice prin preajmã, pãsãri ale cãror înfãţişãri le descopeream pentru prima datã acolo, pentru cã prin acele tufişuri pãrea cã se gãsesc ruinele unor bizare lumi dispãrute, care însã, mi se arãtau doar mie... Ascuns printre liane sãlbatice care coborau pe pereţii abrupţi de argilã umedã, din hãuri se scurgea firul de apã pe care mult mai la vale puteai cu adevãrat sã-l descoperi şi sã-l aţii pentru a adãpa animalele. Din maluri însã ţâşneau izvoare subţiri, niciodatã n-am ştiut dacã erau foarte multe sau doar unul singur şerpuind prin rupturile de luturi clisoase. În pofida unei lumi misterioase a gâzelor, liniştea stãtea mereu sub semnul nemişcãrii. O linişte pentru care eram tentat sã-mi ţin rãsuflarea pentru a nu o tulbura. În pofida sãlbãticiei lui, locul acela era plin de blândeţe şi linişte şi-mi aducea numai alinare. Adesea, în mijlocul lui, îl simţeam mai aproape pe Dumnezeu. Nu a fost rugãciune glãsuitã în gândul meu de copil, care sã nu mi se fi împlinit. Nu a fost durere copilãreascã pe care am simţit-o atunci, care sã nu-mi fi fost potolitã. Senzaţia mea era cã, în acea vale, Dumnezeu a îngrãmãdit fãrã noimã aproape toate darurile cu care, vedeam, era înzestratã natura. În faţa acestor minunãţii, n-am ştiut niciodatã sã-mi astâmpãr mirarea. ”N-ai jindui dupã un strop de rai / De n-ai purta un strop de iad în tine”, spune Radu Gyr într-un frumos poem al sãu, numit ”Cântec deplin”. Eu, însã, sunt nevoit sã mã opun acestei pãreri, pentru cã, trãind la doi paşi de acest colţ de rai, nu încetam deloc sã mã minunez. ”Ce miros de pelin Într-un spaţiu divin Un noptatic suspin Cuprindea”. Peisaj mirific. Pãsãri şi iepuri traversau calea la intrare în valea mea de rai. O privelişte de vis, un hãu imens care îţi înfiora inima. O linişte deplinã, doar ciripit de pãsãri şi foşnet de frunze, atât se auzea în valea mea de rai. Când se aduna în aer mult abur, era semn cã se vor dezlãnţui fulgerele însoţite de ploaie îmbelşugatã. La fel şi azi în sufletul meu, când se adunã acest dor, aproape cã se dezlãnţuie tânguirea şi suspinul. Dar dorul meu e mângâiere, nu e un chin. Aşa cum ar spune Noica, cuvântul dor ”are o splendidã suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului, dupã cum e un cuvânt al visului, şi nu întotdeauna al faptei”. Tot Noica ne mai spune cã dorul ”a plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rãmas prins de suflet”. Aici filosoful meu iubit face o micã confuzie, intuind cumva cã dor s-ar trage de la etimonul latinesc dolor care înseamnã durere, ceea ce nu este întocmai adevãrat, chiar dacã în limba românã dor poate însemna uneori şi durere. Din cauza unor prejudecãţi care au fost rãspândite fãrã temei, cuvântul dor s-ar pãrea cã nu poate fi definit şi, pe deasupra, este aproape intraductibil în alte limbi. Dar, repet, cred cã asta se întâmplã doar din cauza unor prejudecãţi. În realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Ar fi ca şi cum am crede cã, în afarã de noi, românii, toate celelalte fiinţe umane de pe pãmânt nu ar iubi, nu ar suferi, nu ar trãi aceleaşi sentimente ca şi ale noastre. Mereu dorul se leagã de ceva drag. Nu se va nãscoci niciodatã un cântar pentru a mãsura dorul. Intensa duioşie cuprinsã în dor, atracţia şi magnetismul care se manifestã prin el au darul de a sparge în bunã mãsurã atmosfera de gheaţã a singurãtãţii. Durerea trãitã prin dor e una a absenţei. Uneori mã gândesc cã dorul meu indescriptibil nu e altceva decât o himerã a minţii mele. El se iveşte pe neaşteptate, vine nãprasnic şi fierbinte. Uneori îmi dã impresia cã mã pot sfârşi sub forţa lui. Dar atunci când simt cã-mi populeazã singurãtatea, mã abandonez copleşit în braţele lui, într-un blând sentiment de sufocare şi de tandrã vlãguire. Dorul este starea în care nu eşti complet. Iar omul aproape toatã viaţa este incomplet, permanent îi lipseşte ceva. De aceea, îmbrãţişarea omului cu dorul pare iminentã. Omul parcurge distanţa dintre el şi dor ca pe un drum interior cãtre adâncimea propriei fiinţe. Dorul meu se manifestã ca o petalã care se leagãnã în dans de fluture pe aripile inimii. Dorul mi se întâmplã când prea plinul existenţei mele sufleteşti începe sã se reverse în prea golul inimii mele. În zadar fug de el, imaginea sa, care mã învãluie mai iute decât marea şi vântul, mã urmãreşte pânã la capãtul lumii... Înãuntrul meu a rãmas, probabil pentru vecie, pãrticica aceea de lume care se depãrteazã tot mai mult în timp, perturbându-mi liniştea. Sunt mulţumit însã cã încã mai port în mine trãirile mele de atunci, alesul tãrâm scãldat în lumina soarelui, în roua dimineţilor eterne. Sunt mulţumit cã gândul încã mã lasã sã strãbat, într-o goanã nebunã, distanţa pânã acolo şi sã odihnesc o clipã în colţul meu de rai precum în braţele unei zâne bune. Când vreau sã trãiesc o clipã mirificã, mã apropii cu visul de acest tãrâm. În acea clipã simt cum urcã în mine seva proaspãtã a pãmântului acela, amestecatã cu tot ce este mai divin. “Cer albastru suind Pe miresme plutind Visul meu unduind Steaua mea”. Cuvintele pot întrerupe adesea o vrajã. Într-o zi mã aflam în faţa unui tablou şi nu mai conteneam sã-l privesc cu uluire. Şi iatã cã, un individ, care se afla şi el nu ştiu de ce prin acea expoziţie, se opri lângã mine şi, simţindu-mi uimirea, mi se adresã: “Nu-i aşa cã e superb?” Trezindu-mã din contemplare, abia atunci am realizat cã farmecul dispãruse ca prin ceaţã şi am rãmas interzis în faţa unui tablou gol. Şi acum, când scriu despre locurile mele vrãjite, stau cu teama în sân sã nu rup vraja clipelor pe care pronia cereascã mi le-a dãruit. Aşa cum rugãciunea are nevoie de istovirea trupului şi chiar o pricinuieşte, tot aşa am şi eu nevoie de un popas în valea mea de rai. Dorul ar trebui sã mi se parã firesc, atâta timp cât îmi ştiu sufletul nemângâiat. Cât timp am cunoscut desfãtarea, revãrsatã din dezmierdare, nu prea l-am simţit. Poate cã el a existat, dar nu m-a presat deloc, nu mi-a dat niciun semn cã e pe aproape şi nici eu n-am avut nevoie de el. Abia când am început sã rãtãcesc drumuri, iar fericirea a început sã se risipeascã, când am început sã pierd din micile bucurii, abia atunci am început sã simt un dor de fericire. Norocul meu a fost cã adevãrata mângâiere am (re)gãsit-o în gândul la valea mea de rai. Dorul a rãbufnit de îndatã. Din firea omeneascã niciodatã nu s-a şters dorul de fericire, dorul împãtimitului de dezmierdare. Dorul meu este dispoziţia tristã a sufletului meu, cu prisosinţã pricinuitã de lipsa de mângâiere. Dar dorul meu de fericire se confundã aproape mereu cu dorul dupã valea mea de rai şi aşteaptã orice prilej de împlinire vremelnicã. Dorul meu e mereu în cãutare de alint, sperând cã îmi (re)aduce liniştea sufleteascã. În zadar îmi zic cã dorul meu pentru valea mea nu e o stare definitivã. Pentru cã nu gãsesc deloc stingere sau împãcare în aceastã despãrţire. Am înţeles cã dorul meu nu se va sfârşi decât odatã cu mine. Dar, oricât ar pãrea de bizar, dorul e cel care mã readuce la viaţã. Tot Radu Gyr, în poemul amintit, spune un lucru minunat în care, de data asta, cred sincer: ”Iar dacã-nvii în cântecul de azi, / E pentru c-ai murit în lacrima de-asearã”.

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	am citit randurile cu emotie si mi-am imaginat lumea dintre vai, mi-am amintit de copilaria mea, am simtit ca dorul doare si pentru cateva clipe am trait si am incercat sa visez dincolo de timp.sunt superbe randurile pe care le-am citit, nici nu puteau fi altfel, sunt asa bine inchegate si atat de profunde incat aproape ca-l invidiez pe autor pentru trairi.ca de fiecare data, ma-nclin maestre!	ruddy
2.	"Şi acum, când scriu despre locurile mele vrãjite, stau cu teama în sân sã nu rup vraja clipelor pe care pronia cereascã mi le-a dãruit." Vraja nu s-a rupt, ci a fost facuta iar, sub forma acestor cuvinte. M-a impresionat citatul ales in final. Consideratie!	Amena

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]