Cu toţii ştim ce este o oglindã: un obiect din metal sau sticlã, de diferite forme, având o faţã acoperitã cu un strat metalic ce formeazã o suprafaţã netedã şi lucioasã care are proprietatea de a reflecta razele de luminã şi de a forma astfel, pe partea lucioasã, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentatã şi de suprafaţa unei ape curate şi limpezi, de o gheaţã netedã şi lucioasã sau de o placã de marmurã, precum şi de multe alte obiecte cu însuşirile descrise mai sus.
Oglindirea este un fenomen natural şi el existã de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor şi a refracţiei luminii, iar despre Arhimede se spune cã ar fi aprins corãbiile duşmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienţa a fost doveditã prin anul 1747 de cãtre învãţatul Buffon, în preajma Parisului, dar şi infirmatã de câteva experimente recente.
În legãturã cu fenomenul de oglindire existã o mulţime de lucruri cunoscute, dar şi multe întrebãri care nu şi-au gãsit niciodatã rãspunsul. Oglinda inverseazã stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a nãscut vii controverse, mai ales cã pot fi construite şi oglinzi care sã nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul sãu “Stâng sau drept?“ din volumul “Amuzamente matematice“ o cale simplã de a confecţiona o oglindã "ciudatã": se aşeazã douã oglinzi obişnuite astfel încât sã formeze un unghi drept. Dacã se roteşte acest sistem cu 900 imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.
Sub diferite forme oglindirea este consideratã un fenomen uimitor, pentru cã însãşi lumina este încã un miracol. Unele consideraţii filozofice au legãturã cu acest fenomen iar înţelegerea lui ar putea aduce multe lãmuriri.
Alice din ţara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda sa cã “merg pe cealaltã cale“. De-a lungul timpului, toţi marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinţã din acest izvor.
Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulatã “Tema oglinzii în poezia francezã“, distinge douã mari perioade: evul mediu, când oglinda metalicã avea dimensiunile feţei umane, şi romantismul, când oglinda de sticlã capãtã statura umanã. Autorul studiului descoperã şi unele coincidenţe care îl determinã sã-şi punã întrebarea dacã tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate şi claritate. Între cele douã epoci de cultivare asiduã a temei oglinzii a existat un interval de trei secole “clasice“ în care oglinda este reflectatã în literatura francezã doar în scurta perioadã a barocului.
În poezia româneascã, mitul oglinzii ocupã un loc central şi apare sub cele mai rafinate forme la Mihai Eminescu. În poezia sa, oglinda este prezentã cel mai des într-o perspectivã cosmicã. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spaţii şi de a transpune ca un obiect de apropiere.
Lentilele nu existã sau nu sunt importante, ci doar fenomenele de reflexie şi refracţie ca atare sunt cele vizate. Oglinda apropie lumi separate de distan-ţe enorme, atât spaţial, cât şi temporal.
Cât ştia Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Cãlinescu spunea cã: “Eminescu nu era însã, hotãrât, un om de ştiinţã şi nici mãcar un cunoscãtor sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate“. Totuşi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa.
Eminescu, “sfântul preacurat al ghiersului românesc“ cum îl numeşte Tudor Arghezi, este conştient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le regãseşte şi le multiplicã în fiecare obiect luminat din jurul sãu.
Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar şi luna, marmura, gheaţa şi, desigur, oglinda propriu-zisã. În acelaşi timp poetul vizeazã şi lumi duale, simetrii şi asimetrii, jocuri de umbre şi lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor şi idealurilor tinereşti poetul s-a exprimat prin tonalitãţi majore, culori vii şi lumini curate. Poezia tinereţii - tânjind dupã bucuria clipei de dragoste şi împlinirea iubirii desãvârşite - abundã de vegetaţie şi veşnice sclipiri de ape. Prezenţa constantã a apei în ipostaza de lac sau de izvor este caracteristicã acestei perioade. Apa joacã un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire finã şi tremurãtoare în întunericul pãdurii, şi unul sonor, de acompaniament al stãrilor sufleteşti.
Lacul reprezintã probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia eminescianã. Cu apa sa liniştitã, el participã în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: “În lacul cel verde şi lin / Resfrânge-se cerul senin,“ (Frumoasã-i - 1866).
În “Crãiasa din poveşti“ apa aduce noi virtuţi plastice: “Lângã lac, pe care norii / Au urzit o umbrã finã, / Ruptã de mişcãri de valuri / Ca de bulgãri de luminã...“. La fel şi în poemul “Lacul“, în care sentimentul iubirii se îmbinã cu veneraţia pentru frumuseţile naturii, sub unduirea apei barca dragostei mult visate este transpusã într-o percepţie tulburãtoare: “Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcã; Tresãrind în cercuri albe / El cutremurã o barcã“.
Lacul sclipeşte adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagãn al întregului univers: “Tresãrind scânteie lacul / Şi se leagãnã sub soare…“ (Freamãt de codru - 1879). Stelele nu se vãd întotdeauna pe cer, ci direct pe pãmânt, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: “Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri“ (Revedere - 1879).
Lacul poate fi adânc, dar mereu neted şi prezent într-un decor feeric. Forţa sa de reflectare se exercitã chiar şi în cazul unor zâne închipuite: “În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce / Pãrea cã vede zâne cu pãr de aur ros“ (Codrul şi salon).
Ce poate fi mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglinditã a unui castel? “În lac se oglindã castelul. A ierbii / Molatece valuri le treierã cerbii“ (Diamantul nordului - Capriccio). Conform unui principiu care spune cã drumul razei de luminã nu depinde de sensul ei de propagare, cunoscut în fizicã sub denumirea de principiul reversibilitãţii drumului razelor de luminã, imaginea poate fi privitã ca izvor şi invers, izvorul ca imagine. Eminescu oferã reţete proprii cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a întrevedea un chip e nevoie sã priveşti cum apa se roteşte continuu, sugerând unde subtile. Aceastã subtilitate este surprinsã de poet în special în apa lacurilor, mereu limpede şi curatã, purtãtoare permanentã a minunatei proprietãţi de a oglindi lucrurile: “Ca sã vad-un chip,se uitã / Cum aleargã apa-n cercuri, / Cãci vrãjit de mult e lacul / De-un cuvânt al sfintei Miercuri“ (Crãiasa din poveşti-1876).
Refracţia luminii este un fenomen des surprins în poezia eminescianã. Cerul se rãsfrânge în apa lacului pânã în adâncul acestuia: “Ca cerul ce priveşte-n lac / Adâncu-i surprinzându-l“ (Sã fie sara-n asfinţit - 1882). Luceferii din ceruri sunt prieteni adevãraţi ai eului poetic şi sunt pãrtaşi la iubirea acestuia împreunã cu undele lacului: “Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / Şi undelor pe lac.“ (Din cerurile-albastre). Lebãda, asociatã uneori cu lacul, pluteşte admirabil pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu nişte oglinzi care potenţeazã cromatic superbul peisaj: “Aripile-i albe în apa cea caldã / Le scaldã, / Din ele bãtând, / Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde / Le întinde: / O barcã de vânt“ (Lebãda).
Dupã cum susţine Ion Slavici, poemul “Scrisoarea IV“ (1881) a fost inspirat de lacul de lângã castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu Maiorescu, Slavici şi alţii. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre şi lumini întâmplate între castel şi lac, în mişcãri molcome tãiate de lebede pe unde, în respirarea apelor. Luminile lunii sunt însoţite de su-nete delicate, apele, pãdurile şi luceferii participã la aventura îndrãgostiţilor porniţi în plimbarea liniştitã pe lac. Razele prin care se petrece refracţia luminii prin undele lacului poartã cu ele veşnicia imaginii: “Stã castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. / Se înalţã în tãcere dintre rariştea de brazi, / Dând atâta întunerec otitorului talaz“.
Dualitatea imaginii pe care o reprezintã oglin-da este întâlnitã aproape pretutindeni. Deşi dincolo de oglindã se aflã o lume virtualã, ea este simetricã lumii reale în care trãim iar imaginea reflectatã este adeseori cea care ne aratã exact aşa cum suntem, dar ne oferã şi perspectiva unei construcţii noi. Shakespeare spunea într-un sonet: “Privindu-te-n oglindã spune-i celui / ce te repetã, cã e timpu-acuma / alt chip s-aducã-n lume, ...“.
Izvorul, veşnicul prieten al poetului, este şi el un obiect al reflecţiei luminii, prin intermediul cãruia poţi desluşi imaginea proprie prin oglindire: “Şi Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul. / Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã, / Când cu ochii mari, sãlbateci se priveşte în oglindã, / Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume / Şi fiindu-şi şi e dragã cum nu-i este nime-n lume...“ (Cãlin - file din poveste - 1876). Izvorul participã direct la împlinirea iubirii, îmbiind el însuşi iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-şi admira frumuseţea şi a-şi reflecta visãtoare sentimentul: “Se întreabã trist izvorul: / Unde mi-i crãiasa oare? / Pãrul moale despletindu-şi, / Faţa-n apa mea privindu-şi, / Sã m-atingã visãtoare / Cu piciorul?“. În poemul “Freamãt de codru“ (1879), izvoarele pot fi şi zgomotoase, dar soarele, ale cãrui raze pãtrund undele acestuia, îmbie la o plãcutã ima-gine de vis: “Din izvoare şi din gârle / Apa sunã som-noroasã; / Unde soarele pãtrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioasã / Se azvârle“.
Apa, din orice sursã ar proveni - izvor, râu, lac, ploaie - apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care deţine proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat, într-o cadenţã care inspirã liniştea şi apãsarea, atenuate de culori îmbietoare. De exemplu, floarea de tei - cu sugestia cãderii ei în ploaie - face trecerea de la sclipirea argintie la un vegetal colorat. De altfel, ea este o prezenţã aproape permanentã în poezia eminescianã de tinereţe, sugerând elemente croma-tice, dinamice şi olfactice.
În “Egipetul“ (1872) legenda bãtrânului fluviu este purtatã în timp, într-o împreunare dintotdeauna cu oglinda: “Nilul mişc-a lui legendã şi oglinda-i galben-clarã / Cãtre marea liniştitã ce îneacã al lui dor“. Magul asistã la spectacol prin intermediul unei oglinzi de aur, cerul îngrãmãdeşte mii de stele. Deşi mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integreazã, magul scruteazã cãi tainice iar varga sa fermecatã traseazã drumuri descoperite numai de el, “sâmburul lumiiâ€, frumuseţea, bunãtatea şi dreptatea: “În zidirea cea anticã, sus în frunte-i turnul maur, / Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, / Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic priveşte-acolo cãile lor tãinuite / Şi cu varga zugrãveşte drumurile lor gãsite: / Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun“. În â€lungile unde†ale Nilului se reflectã tulburate stelele, în timp ce â€luna arginteşte†frumuseţea întregului imperiu strã-vechi. E nevoie de o suprafaţã netedã şi lucioasã dar şi de o sursã de luminã pentru ca proprietatea de reflectare sã se întâmple. Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprietãţi de reflectare, de aceea strãlucirea sa este asociatã adesea cu fenomenul de oglindire: “Dar ş-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde, / Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pãtrunde, / Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic“.
Tot o oglindã dinamicã, purtãtoare de magie, întâlnim şi în poemul “Diana“: “În cea oglindã miş-cãtoare / Vrei sã priveşti un straniu joc“.
Noţiunea de simetrie este strâns legatã de oglindire. O structurã este simetricã dacã rãmâne neschimbatã atunci când o reflectãm într-o oglindã obişnuitã. Ea se distinge de o structurã asimetricã prin aceea cã poate fi suprapusã peste oglindirea ei. Pentru a deosebi douã forme gemene ale unor obiecte asimetrice se obişnuieşte sã li se atribuie denumirile de “dreaptã“ şi “stângã“. Deşi cele douã forme sunt foarte diferite, oricât le-am cerceta sau le-am mãsura nu vom putea descoperi la una vreo proprietate pe care sã nu o aibã şi cealaltã. Acest paradox l-a intrigat pe Immanuel Kant care a spus: “Ce poate semãna mai mult cu mâna mea şi sã fie mai identic în toate privinţele, decât imaginea ei în oglindã? Şi totuşi nu pot sã pun mâna pe care o vãd în oglindã în locul originalului ei“.
Un fluviu cu apa sa limpede poate deveni un uriaş cumul de oglinzi, care fixeazã pe o suprafaţã extinsã imagini astrale, iar stelele, privite ca nişte icoane, se prelungesc prin refracţie pânã în fundul apei. Imaginea se transpune mirific şi inversatã, ca şi cum ai privi întreaga bogãţie a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viaţa însãşi poate pãrea astfel mai inconsistentã, mai asemenea substanţei visului. Vastul poem eminescian “Memento mori“, publicat postum, oferã spiritului refrexiv al eroului un şir de tablouri grandioase ale marilor civilizaţii antice şi ale unor momente din istoria mai apropiatã, întoarse fatalmente în neant, prin simetrii şi asimetrii, fãrã rost din perspectiva umanã, prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii: “Iarã fluviul care taie infinit-acea grãdinã / Desfãşoarã-în largi oglinde a lui apã cristalinã, / Insulele, ce le poar-tã, în adâncu-i nasc şi pier; / Pe oglinzile-i mãreţe, ale stelelor icoane / Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, / Cât uitându-se în fluviu pari a te uita în ceri“. Aceeaşi vastã apã curgãtoare din poem devine fluviu al cântãrii, care strãbate în drumul sãu codri semeţi şi lumineazã ca o oglindã uriaşã, formând un lac gigantic. În acelaşi timp lumina zilei, în plenitu-dinea ei, umple şi desãvârşeşte natura. Claritatea imaginii este într-atât de realã, încât pânã şi culorile se pot vedea pe fundul apei: “Prin pãdurile de basme trece fluviul cântãrii / Câteodatã între codri el s-adunã, ca a mãrei / Mare-oglindã, de stânci negre şi de munţi împiedicat / Ş-un gigantic lac formeazã, într-a cãrui sân din soare / Curge aurul tot al zilei şi îl împle de splendoare, / De poţi numãra în fundu-i tot argintul adunat“.
Ochiul uman distinge cu uşurinţã lucrurile apropiate pe care le priveşte, mai ales dacã acestea au o dimensiune suficient de mare. Existã totuşi nişte limite ale vizibilitãţii, consemnate ştiinţific. De pildã, douã puncte alãturate nu mai pot fi distinse separat cu ochiul liber dacã distanţa dintre ele este mai micã decât cinci miimi de milimetru. Aceastã limitã reprezintã distanţa dintre douã elemente fotosen-sibile ale retinei. Totodatã, ochiul omenesc suportã o anumitã sensibilitate şi la culori, numitã sensibilitate spectralã relativã. Existã o sensibilitate diferitã pentru culori diferite, adicã pentru diferite lungimi de undã ale radiaţiei luminoase. De exemplu, se ştie cã ochiul are sensibilitatea maximã pentru culoarea verde.
Bogãţia de culori este un factor care carac-terizeazã deseori frumusetea. În “Memento mori“, râ-ul este argintiu şi capãtã proprietãţi magice de a reflecta la lumina lunii, prin oglinda sa netedã şi lucioasã, culori şi umbre de neasemuit, peste care natura îşi revarsã întreaga frumuseţe: “Pe când greieri, ca orlogii, rãguşit prin iarbã sunã, / De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lunã / Pod de pânzã diamantinã peste argintosul râu, / Şi cât ţine podul mândru, printre pânza-i diafanã, / Luna râul îl ajunge şi oglinda lui cea planã / Ca-ntr-o mândrã feerie strãluceşte vioriu.“
Marea, cu valurile ei, întruchipeazã un izvor de nemãrginitã oglindire, mai cu seamã sub influenţa razelor luminoase ale astrului nopţii â€" luna. O lume întreagã este reflectatã pânã în imaginarele ei adâncuri: “Adânca mare sub a lunei faţã, / Înseninatã de-a ei blondã razã, / O lume-ntreagã-n fundul ei vi-seazã / Şi stele poartã pe oglinda-i creaţã.“ (Adânca mare - 1873). Undele mãrii participã la imaginea cosmicã reflectatã în mintea umanã cãreia nu i se dezvãluie toate tainele universului: “Oricâte stele ard în înãlţime, / Oricâte unde-aruncã-n faţã-i marea: / Cu-a lor luminã şi cu scânteiarea / Ce-or fi-nsem-nând, ce vor - nu ştie nime.“ (Oricâte stele...).
Reflectarea prin raze poate transpune sublim murmure şi gânduri, dureri şi mângâieri: “Iar râul suspinã de blânda-i durere / Poetic murmur / Pe-oglinda-i de unde rãsfrânge-n tãcere / Fantastic purpur;“ (O cãlãrire în zori).
Valurie deţin şi ele proprietãţi magice de a reflecta ceea ce este aproape. Dumbrava de pe mal devine, în poemul “Frumoasã-i“ (1866), chiar obiectul reflectat: “Dumbrava cea verde pe mal / s-oglindã în umedul val“.
În amurgurile liniştite luna rãsare permanent şi se reflectã dintotdeauna în apã. La acest eveniment diurn, de umbre şi lumini magice, participã întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Vibraţia apei este urmatã de una simetricã a imaginii reflec-tate: “Sã fie sara-n asfinţit / Şi noaptea sã înceapã; / Rãsaie luna liniştit / Şi tremurând din apã. “ (Sã fie sara-n asfinţit - 1882).
Stelele sunt privite adesea ca nişte semne di-vine, mereu aproape, lângã noi, pe suprafaţa lim-pede şi netedã. Luciul apei scufundã pânã în adân-curi imaginea refractatã: “O stea din cer albastru / Trecu a ei icoanã / Din faţa apei planã / În fundul dia-fan...“ (Lecturã).
În “cuibarul rotit de ape“, mai degrabã din un-dele apelor liniştite decât de pe cer, luna vegheazã în permanenţã: “Şi sãrind în bulgãri fluizi pe pietrişul din rãstoace, / În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.“ (Cãlin nebunul).
În “Înger şi demon“ (1873), plenitudinea um-brei este asociatã cu reflectarea. “Umbra“ poate oglindi la rândul ei, ca o “apã linã“ sau o “marmurã curatã“. Viziunea umbrei este restituitã în totalitatea ei, cu mult mai expresivã decât obiectul însuşi. Ero-ina din poem, o întruchipare de înger, apare în limpedea oglindã a apei prin reflectarea umbrei: “Pe un mur înalt şi rece de o marmurã curatã, / Albã ca zãpada iernii, lucie ca apa linã, / Se rãsfrânge ca-n oglindã a copilei umbrã plinã - / Umbra ei, ce ca şi dânsa stã în rugã-ngenuncheatã“. În acest poem întâlnim o primã referire la marmurã ca la un material pur, nu rece şi nici respingãtor aşa cum îl va vedea poetul în ultimii sãi ani de creaţie.
Dupã anul 1877, obosit şi dezamãgit de lovi-turile vieţii şi de neînţelegerea societãţii contem-porane lui, Eminescu edificã armonii poetice noi, de mari adâncimi, dar din ce în ce mai triste şi mai pline de renunţare. Poetul devine mai complex, decepţiile din dragoste îl copleşesc şi îl marchezã pentru totdeauna. “Cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprãvit?“ se întreabã Tudor Arghezi la evocarea unui portret al poetului. Şi tot el adaugã: “Câteva reflexe e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile“. În aceastã ultimã perioadã a creaţiei eminesciene se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare şi o accentuare de noi contururi. Luminile încep sã se stingã iar culorile încep sã pãleascã. Apar pe rând “oceanul cel de gheaţã“ (De câte ori, iubito...), “bolta alburie“ sau “luna cea galbenã - o patã“ nu mai au strãlucirea de altãdatã, timpul se îndreaptã spre înapoi prefigurând neliniştea şi conştienţa finalului: “Iar timpul creşte-n urma mea... mã-ntunec!“ (Trecut-au anii...). Toamna metaforicã este un anotimp al sfârşitului şi apare mai des: “O toamnã care întârzie / Pe-un istovit şi trist izvor“ (Te duci...). Marmura slujeşte acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseţii îngheţate, fanto-matice parcã: “Şi când rãsai nainte-mi ca marmura de clarã...“ (Nu mã înţelegi), “Din încreţirea lungii rochii / Rãsai ca marmora în loc“ (Atât de fragedã), “Din valurile vremii, iubita mea, rãsai / Cu braţele de marmur...“ (Din valurile vremii...), “...chip de marmurã frumos“ (Te duci). Marmura apare din ce în ce mai des cu atributele ei de material - rece, friguroasã, de gheaţã - sugerând o atmosferã specificã poeziei de renunţare sau tragicã evocare a dragostei stinse: “O, vino iar! Cuvinte dulci inspirã-mi, / Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mã lasã a petrece / Şi cânturi nouã smulge tu din lirã-mi“ (Sonete).
Gheaţa are şi ea proprietãţi de oglindire, chiar dacã sugereazã acest lucru doar prin reliefarea simi-litudinii: “Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Cãci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglinzilor“ (Colinde, colinde).
În basmul liric “Cãlin“ împlinirea dragostei se manifestã pregnant în chipul fetei. Nunta se pecetluieşte şi se petrece solemnã la marginea lacului, peste care luna se rãsfrânge ca în izvorul apelor primordiale: “în cuibar rotind de ape, peste care luna zace“. Poemul de inspiraţie folcloricã se încheie într-o sintezã a peisajului eminescian carac-teristic primei perioade de creaţie eroticã. Întunericul tainic şi strãlucitor al pãdurii de argint, lucirile apei şi lunii, florile albastre, vãzduhul tãmâiat, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrãjit al dragostei împlinite între fata de împãrat şi Zburãtor. În “Gazelul“ de început al poemului “Cãlin - file din poveste“ imaginea iubitei devine mai frumoasã dacã este contemplatã într-o oglindã: “E iubitul care vine / De mijloc sã te cuprindã / Şi în faţa ta frumoasã / O sã ţie o oglindã, / Sã te vezi pe tine însãţi / Visãtoare, surâzândã“. Oglinda poate reflecta şi imagini mai puţin plãcute, dar care trebuie neapãrat descoperite pentru a te vedea pe tine însuţi: “Ea a doua zi se mirã cum de firele sunt rupte, / Şi-n oglind-ale ei bu-ze vede vinete şi supte“. Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al unei frumoase prinţese: “Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor / Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor... / Şi de-aceea când mã caut în pãretele de-oglinzi, / Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz…“
“Scrisoarea I“ (1881) îl prezintã pe poet într-o perspectivã cosmicã în care se mişcã cu o nespusã linişte şi stãpânire în diferite ipostaze. Mai întâi el se plaseazã în obişnuita încã din tinereţe perspectivã lunarã, identificându-şi raza propriei vederi cu raza lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care pãtrunde în viaţa oamenilor de pe pãmânt, surprinzându-i în ocupaţii care caracterizeazã câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care îşi cautã în oglindã înfrumuseţarea chipului nesuferit de lumea din jurul sãu (“Unul cautã-n oglindã de-şi bu-cleazã al sãu pãr,...“), apoi înţeleptul sau istoricul (“Altul cautã în lume şi în vreme adevãr“), negu-ţãtorul, şi, în sfârşit, dascãlul, savantul, astronomul, un erou a cãrui soartã este deplânsã.
În medii omogene şi izotrope, lumina se propagã în linie dreaptã. De aceea e nevoie de un cer senin şi de liniştea absolutã a nopţii prin care transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej de ridicare a eului poetic în ameţitoarea perspectivã cosmicã. Existã uluitoare sugestii sonore de mişcare a sferelor: tristeţea infinitã a sfârşitului, colorat aproape omeneşte, descrierea dispariţiei luminii, cãderea astrelor din ritmul universal.
Oglindirea poate avea însã un sens mai extins. Ecoul, de pildã, poate fi considerat uneori drept o oglindire a sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu nişte tonuri ordonate de-a lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner (în opera citatã mai sus), dar şi mulţi alţii, au oferit numeroase demonstraţii şi exemple detaliate în care arta, în general, în particular şi literatura, reflectã construcţii la baza cãrora se aflã fenomenul de oglindire.
Târziu, în ultimele clipe ale creaţiei artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect uzual care reflectã, asemeni ochiului uman, aproape pânã la absorbţie totalã, frumuseţea desãvârşitã a iubitei: “De-al tãu trup el se pãtrunde, / Ca oglinda îl alege - / Ce priveşti zâmbind în unde? / Eşti frumoasã, se-nţe-lege. “ (Lasã-ţi lumea - 1883).
Reflectãrile în oglindã sunt atât de puternic integrate în viaţa noastrã de toate zilele, încât avem impresia cã le cunoaştem şi le înţelegem complet. Cu toate acestea, numeroşi oameni nu mai ştiu ce sã rãspundã când sunt întrebaţi: “De ce inverseazã o oglindã stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul?“. O astfel de întrebare stârneşte cu atât mai multã confuzie, cu cât este uşor sã construim oglinzi care, aşa cum s-a mai precizat, sã nu inverseze stânga cu dreapta. Platon, în “Timeu“, şi Lucreţiu, în “Despre natura lucrurilor“, descriu o astfel de oglindã confec-ţionatã dintr-un dreptunghi de metal lustruit, cãruia i s-a dat o formã uşor concavã. Dacã vã uitaţi într-o astfel de oglindã, vã veţi vedea faţa, aşa cum o vãd ceilalţi. Oglindirea unei pagini tipãrite poate fi cititã, într-o astfel de oglindã, fãrã dificultate.
La întrebarea de mai sus se poate rãspunde oarecum pe baza razelor luminoase şi a principiilor optice. Simplul fapt cã putem distinge dreapta noastrã de stânga noastrã implicã o asimetrie a sistemului perceptiv, cum a remarcat Ernst Mach în 1900. Suntem, astfel, pânã la un punct, o minte asi-metricã sãlãşluind într-un corp cu simetrie bilateralã. Eminescu surprinde clar asemenea detalii în poezia care avea sã-i înlocuiascã sublim mai târziu numele sãu propriu, “Luceafãrul“: “Şi din oglindã luminiş / Pe trupu-i se revarsã, / Pe ochii mari, bãtând închişi / Pe faţa ei întoarsã“. Acest poem de simbolisticã mitolo-gicã şi filozoficã este atât o dramã a renunţãrii la dragoste, cât şi o dramã a cunoaşterii. El tinde la explicarea sorţii nefericite a geniului în lumea con-temporanã poetului, înfãţişat în forma atât de familiarã lui Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vieţii şi gândirii eminesciene, poemul e cu atât mai tragic, cu cât realizeazã rãsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereţii. În acest poem oglinda participã la întregirea a douã lumi diferite, oferind şansa unei iluzorii apropieri între ele: “Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindã, / Cãci o urma adânc în vis / De suflet sã se prindã“.
Mistuit de o arzãtoare iubire pentru o “prea-frumoasã fatã“ de împãrat, “Luceafãrul“, în ciuda deosebirii de naturã dintre ei, pãtrunde prin întrupãri succesive în viaţa şi sufletul fiinţei pãmântene, iar întregul fenomen se petrece prin intermediul oglinzii şi oglindirii.
Comentând acest poem-oglindã, George Cãli-nescu, în “Studii eminesciene - 75 de ani de la moartea poetului“, publicat în anul 1965 de Editura pentru Literaturã, spunea: “Cele patru strofe care zugrãvesc cum cel menit sã fie purã oglindã lumii contemplã pe fata de împãrat în oglindã, sunt prilej nu numai de a observa o mãiestritã tranziţie de la static la dinamic, dar şi de a întrevedea într-acest ansamblu de fantastic adevãrul viziunii plastice“.
Hyperion e readus la o realitate pustie a existenţei lui în finalul poemului, explicând aceastã cunoaştere a deosebirii celor douã lumi oglindite: “Ci eu în lumea mea mã simt / Nemuritor şi rece“.
Oglinda poate fi folositã şi la mãsurarea urâţeniei, dezamãgirii, nefericirii. E de ajuns sã te priveşti într-o oglindã atunci când simţi aceste stãri: “Când îţi trec prin minte acestea, copilã, / Te uiţi în oglindã şi îţi plângi de milã; “ (Viaţa).
Nu mai puţin adevãrat este şi faptul cã oglinda reprezintã obiectul în faţa cãruia s-au scos de-a lungul timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec adeseori chiar în faţa ei: “Ci tânãra speranţã în hainã de mister / Aratã-n lume-oglinda-i cea plinã de visãri!“ (Lumina). “Oglinda-ţi spune farmecul cum trece“, ne spune Shakespeare într-unul din sonetele sale. Indiferent de metamorfoza lucrurilor şi a oamenilor, oglinda este acelaşi rece şi neiertãtor obiect care ne “spune“ cum arãtãm în realitate, în faţa celorlalţi.
Dacã lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune oglinda, cea care reflectã totdeauna realitatea ca o fãclie ce ne însoţeşte permanent în curgerea noastrã: “Oricât se schimbe lumea, de scade ori de creşte, / În dreapta-vã oglindã de-a pururi se gãseşte: / Cãci lumea pare numai a curge trecãtoare / Toate sunt coji durerii celei nepie-ritoare“ (Ca o fãclie).
Ochii femeii iubite pot reflecta întreaga viaţã. În ei se regãsesc liniştea deplinã şi fericirea absolutã: “Pãrea c-aşteaptã s-o cuprind în braţã / Şi faţa mea cu mânile s-o ieie / Ca sã mã pierd în ochii-i de feme-ie. / Citind în ei întreaga mea viaţã“ (Pãrea c-aşteap-tã...).
Realitãţile pot apãrea uneori întoarse pe dos. Luna, deşi are ca izvorul veşnic întunericul, nu rãsare totdeauna pe cer, ci îşi face apariţia direct din ape, prin oglindire, inundând totul cu luminã şi multi-plicând la infinit undele în care se revarsã: “Deodatã luna-ncepe din ape sã rãsaie / Şi pân' la mal dureazã o cale de vãpaie. / Pe-o repede-nmiire de unde o aş-terne / Ea, fiica cea de aur a negurei eterne“ (Sarmis).
Acelaşi minunat astru are proprietãţi magice de a aluneca neobservat, putând deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei: “Cum nu sunt ca ea, / Ca sã mã strecor, / Drept oglinda ta / Sã cobor!“ (Ochiul tãu iubit). Tot luna poate fi şi o oglindã a ma-rilor suprafeţe terestre. Lanurile bogate pot fi vãzute direct pe suprafaţa astrului. Iatã o inversare de roluri între lunã şi lac, acesta din urmã având şi funcţia de acompaniament sonor: “Şi verzile lanuri se leagãnã-n lunã, / Şi lacuri cadenţa cântãrilor sunã“ (Diamantul nordului - Capriccio).
O frunte gânditoare poate fi privitã metaforic, ca o mare oglindã a lumilor senine şi virtuale: “Şi-n fruntea mea, oglindã a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi“ (Cum universu-n stele...). Despre toate aceste inversiuni George Cãlinescu afirma la un moment dat: “...puterea de a oglindi prezentul în vis, fãcând din el un cer întors şi fãrã fund, este enormã şi împiedicã paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul cãruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontalã...“.
Din punct de vedere fizic o imagine se numeşte realã, atunci când ea se obţine din intersecţia razelor de luminã, şi virtualã, dacã se obţine din intersecţia prelungirilor acestor raze. Lumea poate fi transpusã printr-o proiecţie de pe zãpadã direct pe cer, acesta din urmã având şi el proprietatea de a rãsfrânge şi zugrãvi umbre, culori şi mişcãri de tot felul. În “Cãlin nebunul“ poetul reuşeşte sã reflecte realitatea în acest mod, ca printr-o proiecţie pe un gigantic şi tulburãtor ecran: “Luna iese dintre codri, noaptea toatã stã s-o vadã, / Zugrãveşte umbre negre peste giulgiuri de zãpadã / Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mutã, / Parcã faţa-i cuvioasã e cu cearã învãscutã“.
În legãturã cu sfârşitul tragic al poetului care a cântat şi încântat atât de frumos oglinda, Garabet Ibrãileanu, în “Studii literare“, a afirmat cã: “...poate avem dreptul sã spunem cã în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern şi cã, geloasã de propria-i operã, i-a plãcut sã sfarme de timpuriu minunata oglindã în care s-a rãsfrânt atât de încân-tãtor“.
Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, în care spaţiul şi timpul capãtã o puternicã coloraturã afectivã. Universul ne apare sub cele mai stranii înfãţişãri, de aceea poetul ni-l releveazã ade-sea ca pe un joc etern de lumini şi umbre, o imensã oglindã în care fiecare dintre noi ne putem regãsi în întregime ori de câte ori dorim sã ne privim în ea.
Eminescu se apãrã de acuzaţiile de a fi strãin în ţara sa apelând la o metaforã din care nu lipseşte oglinda: â€...eu nu mã supãr deloc de modul cum se reflectã persoana mea în ochii d-tale, cãci de la aşa oglindã nici nu mã pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbã de loc realitatea; el nu mã opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai românã, ci şi nobilã neam de neamul ei - încât vã asigur cã între strãmoşii din ţara de sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine sã vorbesc, s-or fi aflat poate ţãrani liberi, dar... pãzitori de temniţã mãcar nici unul†(George Cãlinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu).
În “Eminescu şi eternitatea discursului liric“ Romul Munteanu spune: “Eminescu este, fãrã îndo-ialã, un poet al privirii. Dar între el şi «lumea de piatrã» apar tot felul de obstacole care opacizeazã «oglinzile lumei». Când între eul receptor al scriitorului şi «bolta lumii» nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca «munţi de neguri», «neguri de argint», «gene de nor», «Însetata lor viaţã prin ceaţã», Eminescu devine un poet al privirii neiertãtoare. Când poetul vede visul ce se destramã, realitatea apare oribilã şi necesitatea voalãrii elementelor referenţiale, ostile visului luminos, se împlineşte cu ajutorul poeziei“.
Prin întreaga sa operã poeticã, cât şi prin tulburãtoarea sa viaţã, Eminescu ne-a fost, ne este şi ne va rãmâne o veşnicã şi luminoasã oglindã.
