Într-una din lucrãrile sale Emil Cioran considerã gestul primordial al Evei de a mânca din mãrul oprit, drept cel mai semnificativ gest pentru condiţia umanã. Omul a optat pentru cunoaşterea lumii, pentru decriptarea misterelor naturii, sacrificând pentru aceasta - fãrã sã stea prea mult pe gânduri - fericirea şi liniştea ce i-au fost oferite în Paradis.
Raţiunea poate sã nu fie mai mult decât un mod de a merge înainte. Dar ce ne facem cu lucrurile peste care trecem prea liniştiţi şi care rãmân împotmolite în faţa raţiunii un prea lung timp?
Niciodatã o teorie filozoficã nu şi-a descoperit cu adevãrat finalitatea. Ea a cãutat sã cuprindã cât mai multe argumente, lãsând în urmã semne de întrebare care, chiar dacã iniţial s-au dovedit a fi neînsemnate, mai târziu s-au transformat în probleme chinuitoare pe care raţiunea nu le-a mai putut mistui.
Poate cã e nevoie sã gãsim un nou drum în cunoaştere. Multe mistere rãmân nedezvãluite mii de ani. Filozofii ne învaţã sã nu le atingem, pentru cã ele existã în afara noastrã şi nu le-am putea niciodatã cunoaşte pe deplin. Poate ar trebui reiterate virtuţi care au existat, au fost foarte aproape de noi dar le-am rãtãcit. Poate, în fine, ar fi necesarã o reaşezare a conceptelor pe care noi înşine le-am acceptat prea simplu în viaţa noastrã. Nu avem uneori senzaţia unui “deja vu†în faţa multor taine? Nu par ele posibile numai pentru cã ne sunt ilogice?
Ne-am aşezat chiar de la început în afara dogmelor, mai precis de atunci de când Dumnezeu l-a alungat pe om din rai. În grãdinile Edenului nimic nu pãrea cã nu are sens, nimic nu pãrea mister, curiozitatea nu-şi gãsise încã locul. Plimbãrile lui Adam şi Evei prin grãdinile raiului erau atât de paşnice încât nimic nu pãrea sã tulbure vreodatã liniştea sufleteascã a acestora. Existau concepte pe atunci? Desigur, mãrul, şarpele nu puteau fi altceva. Poate nu erau tot la fel de â€tari†cum par a fi astãzi pentru noi noţiunile de timp, spaţiu, viaţã, moarte, infinit, dar existau.
Multe dintre ele însã depãşesc înţelegerea noastrã de azi. Despre multe ni se spune sã nu ne aplecãm cu mintea asupra lor. De ce sã nu existe semne de întrebare îndreptãţite şi accentuate? Adam şi Eva aveau totul: conştiinţã, cunoaştere, pace, linişte, trai bun. Ce le lipsea în fond? Eva nu a stat deloc pe gânduri înainte de a muşca din mãr. Şarpele nu a trebuit sã insiste prea mult. Adam nu s-a împotrivit şi a muşcat şi el. Iatã, aşadar, cel puţin trei conştiinţe care s-au rupt atunci dintr-odatã de Dumnezeu. Deci â€marea scindare†s-a petrecut fãrã nici un resentiment, fãrã nici o remuşcare, fãrã nici o ezitare în faţa intenţiei de a sãvârşi primul mare pãcat.
Dar, putem oare s-o acuzãm pe Eva cã nu a ascultat porunca lui Dumnezeu? Dupã pãrerea mea, Eva este nevinovatã. Ea nu a dispus de nicio putere a exemplului prin care sã ocoleascã pãcatul. De câte ori Dumnezeu îi mai interzisese ceva? Ce însemna de fapt â€a interziceâ€? În fond, Eva s-a trezit în faţa unei situaţii pe care nu avea cum s-o înţeleagã ca s-o evite. Nu exista niciun precedent, nici cel mai mic exemplu despre ceea ce înseamnã pãcatul şi, mai ales, despre consecinţele grave ale acestuia. Şi atunci, de ce a fost atât de aspru pedepsitã? De ce sunt socotite azi toate pãcatele omului drept consecinţe ale pãcatului sãvârşit de prima femeie a lumii?
Poate ar fi momentul sã ne întrebãm dacã nu cumva Dumnezeu a pedepsit-o pe nedrept pe Eva. De unde sã ştie ea ce-o aşteapta? E adevãrat, Dumnezeu îi prevenise cã vor afla moartea dacã vor atinge pomul cunoaşterii. Dar ce însemna moartea? Probabil cã însemna ceva rãu, aşa cum suna ameninţarea în sine. Dar ce era rãul? Şi, în plus, Dumnezeu însuşi numise acel pom al cunoaşterii, deci fãcuse din el o ispitã. Iar el, omnipotentul, putea totuşi sã nu facã acest gest, sau mãcar putea sã-i prevadã urmãrile.
Cum sã nu se simtã omul astãzi un pic dezamãgit? Ce judecatã din lumea de azi nu ar lua în seamã atâtea circumstanţe atenuante? Nu mai fusese sãvârşit nici un pãcat înainte, nu exista nici un antecedent. Atunci de ce a venit atât de ciudat acea ameninţare? Au mai fost oare şi alte ameninţãri pânã atunci? Dacã am presupune cã da, situaţia rãmâne tot ambiguã. Dacã a mai existat un pãcat anterior, atunci greşim când astãzi îl numim pe cel al Evei primul pãcat. Dacã a mai existat, atunci poate cã a existat şi o pedeapsã, nu neapãrat la fel de asprã. O faptã pãcãtoasã anterioarã pedepsitã de Dumnezeu ar face, într-adevãr, din fapta Evei un pãcat, dar un pãcat secundar, nicidecum primul pãcat.
Lumea este cripticã, în sensul cã toate lucrurile neînţelese aşteaptã sã fie descifrate. Lucrurile existã de la sine, dar noi, neînţelegându-le pe toate, nu le putem atinge şi nici accepta pânã când nu ne sunt revelate. Ele stau permanent în aşteptarea decriptãrii care ar trebui sã vinã odatã cu dezvãluirea cifrului.
Omul trimis definitiv pe pãmânt s-a ridicat deseori împotriva lui Dumnezeu, fiind în multe rânduri pedepsit exemplar pentru aceastã îndrãznealã. Nu sunt acestea semne cã omul a rãmas, încã de la alungarea sa din rai, cu senzaţia unei pedepse nemeritate?
Augustin susţinea ca primordial principiul afirmãrii suveranitãţii complete a lui Dumnezeu asupra voinţei. El a fost primul care a elaborat o teorie sinteticã despre graţia divinã. Aceasta însemna cã toate actele virtuoase, fãrã excepţie, necesitã o intervenţie divinã sub forma unei providenţe eficiente care pregãteşte dinainte orice act bun al voinţei.
Însã el a avut mai întâi de luptat cu pelagianismul zilelor lui, care nega pãcatul originar dar şi imortalitatea şi integritatea lui Adam. Pelagius afirma emanciparea completã a omului faţã de Dumnezeu şi puterile sale nelimitate în privinţa binelui şi rãului. Dupã el, omul ar fi capabil sã obţinã singur un control complet asupra pasiunilor sale (apatheia). Din aceastã virtute, datoria absolutã a omului rãmâne evitarea oricãrui pãcat prin propriile sale puteri.
Augustin însã se opune acestei gândiri, afirmând cã Dumnezeu este omnipotent prin graţie, şi este stãpânul absolut al voinţei. Omul nu poate fi liber decât sub imperiul graţiei, astfel încât, orice emancipare a sa în faţa lui Dumnezeu depinde numai de graţia divinã.
Aşa precum o spune şi mitul creştin omul nu de la sine a cãzut în pãcat, ci influenţat de şarpe. Dar şarpele nu era al lui Dumnezeu? Da, întrucât numai Dumnezeu a avut puterea sã-l pedepseascã aspru şi sã-l alunge şi pe el din rai.
Dacã nu omul, ci şarpele a avut iniţiativa separãrii de Dumnezeu, de ce au fost pedepsiţi Adam şi Eva? De ce este Eva, cea cãzutã în ispitã, consideratã pãcãtoasã?
Paradoxurile eleate au dat peste cap o întreagã gândire filozoficã ce pãrea definitiv â€aşezatãâ€. Dar paradoxurile nu sunt altceva decât elemente ale unui cifru incomplet. Ele vin sã contrazicã logica gândirii tocmai pentru cã aceasta este bazatã pe concepte forţate. Unele au pãtruns în viaţa noastrã prin siluire, tocmai pentru cã au pãrut comode. Progresul, uneori îndreptat pe piste false, ne-a fost într-atât de util şi comod, încât l-am acceptat cu â€sechele†lui cu tot, împingându-l pânã la margini. A trebuit mereu sã vinã cineva şi sã ne tragã de mânecã, sã ne atragã atenţia cã nu suntem tocmai pe drumul cel bun. Astfel, omul, de-a lungul timpului, a acceptat multe corecţii, uneori majore, fãrã a reveni niciodatã la bazã. De fapt, adevãrata bazã a fost uitatã şi ne-ar fi foarte greu acum sã o â€redescoperimâ€. Dar putem avea şi noroc. Cu minţi precum cele ale lui Gauss, Riemann sau Einstein, nu este exclus sã regãsim într-o bunã zi drumul adevãrat.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Daca nu era Eva am mai depana acum intrebarile existentiale? Creatia nu vine din ordine ci din dezordine, din curajul de a nu respecte reguli; curaj constientizat sau nu. Ma bucur pentru Eva si tot ce a adus incercarea ei. Ma inchin ei i marului. Si, pentru ca incep sa devin prea sobra, va marturisesc ca, in fiecare dimineata incerc experienta Evei: mananc un mar!
2.
Mi-aţi elucidat un mister, despre pãcatul originar.
Acelaş gând am şi eu:
"Dar, putem oare s-o acuzãm pe Eva cã nu a ascultat porunca lui Dumnezeu? Dupã pãrerea mea, Eva este nevinovatã. Ea nu a dispus de nicio putere a exemplului prin care sã ocoleascã pãcatul."
De aceea suntem aici, sã experimentãm pãcatul, sã ne alegem calea.
Pacatul originar nu e altceva decit dorinta de libertate si cunoastere...Eva e acea parte din demiurg care creaza...dorinta de a intelege si a inmultii cunosterea e pusa de creator in Om!
Dupa chipul si asemanarea sa!
