Nu-mi pot imagina sã devin un singuratic pe o insulã pustie. Şi asta deoarece mi-ar lipsi muzica. Trãiesc mult în compania muzicii care mã inspirã în tot ceea ce fac şi îmi prelungeşte bucuria vieţii. Mi-ar putea oare ţine loc de muzicã foşnetul unei pãduri, adierea vântului sau zgomotul unor valuri închipuite? Eu unul nu prea cred. Cu astfel de armonii sonore mã pot împãca doar o perioadã scurtã de timp. Muzica naturii este, desigur, ca un aliment, dar într-atât de frugal încât nu mi-ar putea ţine loc de hranã spiritualã. Cea creatã de om însã este mai apropiatã de inima mea. Îmi închipui mereu cã un semen de-al meu a vrut sã-mi transmitã un mesaj magistral, o stare de naturã afectivã, o parte din ceea ce el este, din preocupãrile, din gândurile şi ideile lui. Este ca un mod sublim de vestire de la distanţã şi se ridicã la înãlţimea celui mai desãvârşit mod de comunicare.
Cred cã muzica existã pentru cã existã şi cei de lângã noi. Ea este o artã unificatoare, descoperã sufletele şi le împreuneazã.
Muzica îmi aratã repere şi înãlţimi noi. Înlãnţuirea aceea minunatã de sunete ingenios armonizate îmi spune cum şi ce sã reflectez. Tonusul melodic îmi umple recipientele spiritului, îmi înlocuieşte subiectele şi-mi întoarce cuvintele precum un acumulator alimentat de energia solarã. Desigur, mã refer la muzica aceea pe care o acceptã inima mea.
Simţul muzical mã strãbate ca o impresie din exterior despre tot ceea ce este armonios, melodios. Cred cã acest simţ a existat mereu în mine. Lipsa lui m-ar fi fãcut probabil sã mã simt oarecum jenant.
Cred cã puterea muzicii asupra mea se împlineşte prin aceea cã se adreseazã direct spiritului meu. Prin natura ei vibratorie îmi induce stãri sufleteşti deosebite. Vibraţia o simt prin tot corpul, se sincronizeazã cu mine şi-mi aminteşte permanet de versul bacovian din poemul Largo: “Muzica sonoriza orice atomâ€.
Sub tutela armoniilor muzicale lumea îmi pare schimbatã. Ea nu mai este la fel de ostilã, se apropie de mine ca şi când rezonanţa ei ar izvorî direct din inefabilul râvnit de mine. Schopenhauer obişnuia sã spunã cã: “Dacã ne-ar reuşi sã reproducem detaliat în noţiuni ceea ce exprimã muzica am cãpãta o deplinã şi suficientã explicare a lumiiâ€.
Uneori muzica se manifestã precum o scânteie care aprinde focul din suflet. De aceea mã simt dator sã-i dau dreptate lui Beethoven care susţinea ceva asemãnãtor.
Cred cã muzica este unul dintre cele mai minunate daruri care vine de la Dumnezeu. Este ca o vrajã ce mã poartã spre tãrâmuri de vis şi are permanent un cuib numai al ei în fiinţa mea.
Îmi imaginez cã se petrece anume ceva cu mine atunci când intru în transa muzicii. Între partea vibratorie a muzicii şi mintea mea se întâmplã un fenomen care, dacã i-aş spune doar rezonanţã, mi se pare cã aş spune prea puţin. Indiferent dacã melodia e simplã sau complexã, dacã e din cea pe care o acceptã fiinţa mea atunci mã emoţioneazã. Nu trebuie sã mã gãseascã pregãtit atunci când vine. Ea îmi atinge zona senzorialã fãrã ca sã fiu conştient de asta.
Cuvintele îşi gãsesc rostul mai ales când ele apar sub aripile protecţioniste şi nesesizabile ale unei melodii. Uneori imaginile generate de ele intrã în rezonanţã cu sunetele armonice din apropiere şi mã stimuleazã, mã aprind şi mã aruncã definitiv într-o curgere lentã şi suavã. Pânã şi cuvintele mai scorţoase îşi gãsesc rostul în aceastã comuniune cu muzica şi se desluşesc pe sine aşezându-se cuminte parcã în spaţiile lor nesperate dar potrivite.
Nu pot fi însã de acord cu ceea ce susţinea Platon cândva: “Caracterul unui om poate fi judecat dupã gusturile sale muzicaleâ€, deşi tot el ridicã muzica la rang de lege moralã: “Muzica este o lege moralã. Ea dã suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţã şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înãlţând sufletul cãtre tot ce este bun, drept şi frumosâ€.
Desigur, nu mã împac cu orice fel de muzicã. Eu am muzica mea şi nici prin cap nu-mi trece sã vã spun care gen anume îmi place şi care nu. Fiecare îşi are propriile lui repere în aceastã privinţã şi nu-mi propun nici mãcar sã sugerez vreunul aici. Cea mai potrivitã muzicã este aceea care îţi place şi se potriveşte cu tine. Nu cred în reţete.
Atunci când devin conştient de prea lungã tãcere primul lucru dupã care râvnesc este muzica. Am o culturã muzicalã care nu o depãşeşte cu mult pe cea a unui profan. Dar muzica este pentru mine ca o a doua hranã permanentã şi necesarã. Este ca o poezie a sufletului.
Muzica sferelor
etern refren universal
divin
si daca Dumnezeu e muzica
noi ce suntem?!
vers?!
univers,dorinta,credinta?!...
mii de ani lumina
transpusi in partituri galactice!
Dupa multe zvicniri de-un mileniu
s-a decis:limbajul universal
Nietzsche spunea odata ca fara muzica viata ar inceta sa mai aiba vreun sens.
Ascultand Bach, Eugen Ionesco spunea:muzica este sufletul sufletului meu.
Am primit placere de pe urma lecturii acestui eseu. Mi-a placut mai ales felul cum iti exprimi dragos