Ca religie monoteistã creştinismul aduce divinitatea în prim plan. El a perpetuat pânã în ziua de azi credinţe şi mituri nãscute pe malurile Eufratului acum mai bine de cinci milenii. Nucleul fundamental al credinţei creştine constã în afirmarea lui Dumnezeu - creator al universului, deci şi al omului, fiinţã plinã de iubire şi de grijã pãrinteascã. Totul pare simplu, regula trãirii întru credinţã este indubitabilã. Nimic nu trebuie fãcut fãrã a proslãvi binefãcãtorul suprem, fãrã dãruire totalã în braţele divinului. Iudaismul, de asemenea, invitã la slãvirea creatorului unic.
Islamismul ne invitã la o recitare veşnicã, la cuvânt şi nu la învãţãturã, la memorie şi veneraţie şi nu la revelaţie. Revelaţia este codificatã şi unicã, ea existã doar în forma ei primarã.
Budismul, ca religie şi filozofie orientalã divizatã, fãrã a deţine o limbã sacrã comunã şi o dogmã clar formulatã, aduce în prim plan supremaţia autodezmierdãrii în faţa divinului. Puterea ne este la îndemânã dacã renunţãm în faţa imposibilului. Şi aici, totul pare simplu, foarte posibil, dacã respectãm regula de plutire în necunoscut. Suntem invitaţi doar sã experimentãm o relaţie nemijlocitã cu realitatea. Avem dreptul sã refuzãm orice, în afarã de reguli. Trecerea se face direct prin renunţare, ea este asiguratã fãrã durere şi fãrã a lãsa urme.
Într-o imagine simplistã lumea apare parţial revelatã, controlatã, acceptatã şi înţeleasã. Omenirea a zidit mult în acest scop. Cealaltã parte însã, partea care provoacã marile coşmaruri din visele noastre senine, este aproape intangibilã. Pe aceasta din urmã ne-o imaginãm, o putem atinge doar cu gândurile noastre, dar nu o putem stãpâni. Este ceea ce nu ne este dat, deocamdatã, sã cunoaştem. Este ceea ce intrã în planul de bãtaie al virtuţilor noastre. Ceea ce ne propunem mereu şi mereu sã cucerim. Este necunoscutul.
Iraţionalul este poate singura mare problemã rãmasã încã nerezolvatã. Eu cred, cred puternic, cã marile secrete care mai dãinuie ca oaze aproape absurde în gândire îşi vor putea dezvãlui într-o bunã zi misterul. Prin spargerea marelui zid în spatele cãruia stã ascuns misteriosul iraţional am putea dezvãlui viitorul. Nu este deloc exclus ca, odatã cu smulgerea mãştii iraţionalului, întregul sistem actual bazat pe raţiune sã se prãbuşeascã, sau sã fie substituit cu un altul, mai simplu sau mai complex, mai împlinit şi cu siguranţã mult mai profund.
Învaţã-mã, Doamne, mai multe despre Pi şi voi fi mai aproape de tine. Iatã una dintre esenţe! Nu întâmplãtor, anticii se închinau în faţa numerelor. Unele dintre acestea erau considerate ca având puteri divine. Pitagora nu putea concepe lumea lipsitã de puterea binefãcãtoare a numerelor. “Nimic este Zero, Dumnezeu este Unuâ€, spunea Leibniz.
Matematica este singura care a pus în evidenţã, deseori la modul brut, necunoscutul. Ea a fost cea mai categoricã şi decisiv penetrantã în problema necunoscutului. Dar nu cumva matematica poate fi acuzatã şi chiar se face vinovatã de mãrirea prãpastiei necunoscutului? Cu cât a evoluat mai mult în dezvãluirea acestuia, cu atât mai mult a fost adâncit. Dacã ar fi sã folosesc termeni din matematicã pentru a exprima ceea ce am spus mai sus, aş menţiona cã, cunoaşterea realizatã cu arsenalul matematicii evolueazã direct proporţional cu necunoaşterea. Cu cât aflãm mai multe, cu atât ne afundãm mai mult în necunoscut.
Tragedia aceasta, nu neapãrat pur ştiinţificã, este pânã la urmã o tragedie a umanitãţii. Prãpastia devine din ce în ce mai mare.
Descoperirea şi catalogarea numerelor iraţionale a fost poate unul din cei mai importanţi paşi pe care omenirea l-a fãcut în demersul ei epistemologic. Acest moment nu a însemnat însã mai mult decât descoperirea unui nou instrument adus în slujba supravieţuirii. Abisul care a fost revelat a fost cu mult mai mare. Momentul acela, localizat istoric, a condus la primele reacţii de divinizare a numerelor. Dintr-o datã numerele bine cunoscute pânã atunci, naturale, blânde, rotunde şi perfecte, au devenit prieteni ai oamenilor, mai apropiaţi chiar decât cei umani. Unele chiar au fost ridicate la rangul de zei. Altele însã, abia decoperite, cele iraţionale, neascultãtoare, nestãpânite complet şi uneori chiar obraznice, au fost privite ca nişte întruchipãri rele ale spiritului rãu.
Cu tot acest istoric în spate, numerele iraţionale au avut un rol hotãrâtor în evoluţia umanitãţii. Ele au devenit un instrument indispensabil, uneori mai folositor chiar şi decât uneltele aducãtoare de hranã.
Omul este adesea catalogat ca fiind o fiinţã raţionalã, adicã dotatã cu raţiune. Cu toate acestea, mulţi recunosc faptul cã nu înţeleg ce este iraţionalul. Termenul pare straniu şi neinteligibil, de aceea este dificil sã i se intuiascã o semnificaţie clarã. Dar dacã raţionalul nu ne ajutã prea mult în aceastã privinţã, nu cumva suntem de fapt nişte fiinţe profund iraţionale? Jocul raţiunii ne dã senzaţia cã tot ceea ce poate fi înţeles poate fi stãpînit, iar acolo unde raţiunea a pãtruns totul poate fi condus â€ţîn mod raţional". Din acest punct de vedere omul este fiinţã raţionalã, deci poate controla orice lucru dupã ce l-a înţeles. Consecinţa imediatã ar fi aceea cã o viaţã poate fi trãitã raţional de la un cap la altul.
Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Elogiul adus raţiunii nu ascunde şi o subtilã duşmãnie faţã de spiritul â€ţiraţional" al creştinismului? Cine crede în raţiune face involuntar, adicã iraţional, apologia ateismului contemporan. Asta ni se întâmplã nouã astãzi.
Omul nu se poate limita numai la interes sau la lipsa de interes. El are nevoie sã dispunã de un anumit tip de raţionalitate, cãci altfel ar deveni complet inutil şi nu şi-ar gãsi rostul pe pãmânt. În plus, deşi nu existã o ştiinţã a nevoii de celãlalt, omul este nevoit sã-şi depãşeascã mereu condiţia de nesingularitate. Iar asta nu înseamnã decât cã el participã la o identificare riguroasã a lumii în care trãim.
Raţionalitatea este sau ar trebui sã fie flexibilã şi deschisã. În plus, ea ar trebui sã fie uşor adaptabilã oricãrui spirit uman.
Iraţionalitatea, ca element indispensabil care intervine în procesul de interpretare, abordatã din perspectiva tradiţiei, are largi aplicaţii în viaţa de toate zilele. Ea este o treabã cu mult mai complexã, tocmai prin aceea cã nu ni se dezvãluie decât cu multã zgârcenie. Max Plank, celebrul fizician, spunea la un moment dat ceva uluitor în acest sens: “Irationalul existã în câmpul de manifestare uman şi nu o sã putem niciodatã sã-l reducem la un nimicâ€. Desigur, el punea iraţionalul pe seama conştiintei umane, dar nu în sensul rãu al cuvântului, adicã nu în sensul cã omul este prin definiţie iraţional şi nu putem scoate nimic din el.
Orice schimbare care survine în procesul imaginativ uman are repercusiuni asupra transformãrilor semnificative viitoare asupra omului, şi implicit asupra raţiunii acestuia. Iraţionalul însã, îşi pãstreazã proporţia în viaţa noastrã şi nimic nu pare sã-i reducã dimensiunile şi sã-i diminueze efectul. În “Mitul lui Sisif†Albert Camus sublinia: “Iraţionalul, nostalgia umanã şi absurdul care rezultã din înfruntarea lor - iatã cele trei personaje ale dramei umaneâ€.
Salvarea? Dar, oare, este nevoie sã ne punem aceastã întrebare?
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
S-ar putea ca in cautarea noastra sa trecem pe linga esential cazind in desuet implicind cunoscutul ca irational intru placerea cautarii...poate e de ajuns sa nu numaram stelele ci sa le botezam!
